Autorul moral al etnocidului românilor va avea o stradă în Tîrgu-Mureş

În urmă cu patru ani, în Târgu-Mureş, oraşul atât de greu încercat de ciocnirile interetnice din martie ’90, câţiva politicieni populişti puneau la cale o farsă pe cât de cinică, pe atât de periculoasă: schimbarea numelui străzii Călăraşilor – corpul de armată decimat în 1877 în luptele pentru independenţa României – cu cel de Lajos Kossuth, personajul care a girat politic, militar şi moral, în anii 1848-1849, etnocidul românilor transilvăneni. Întreaga „manoperă” fusese orchestrată de catre consilierii municipali ai UDMR, în ciuda avizului negativ al Comisiei Judeţene de Atribuiri de Denumiri din cadrul Instituţiei Prefectului. Specialiştii acesteia au argumentat zadarnic că denumirea în Târgu-Mureş a unei străzi care să poarte numele lui Kossuth reprezintă o provocare şi o umilire pe cât de inutilă, pe atât de primejdioasă a populaţiei româneşti. Proiectul însă a fost introdus şi votat în regim de urgenţă, profitându-se de majoritatea pe care şi-au asigurat-o consilierii UDMR cu sprijinul a doi consilieri ai PD!

Documente de stare civilă emise pe o adresă inexistentă!
Hotărârea nr. 255 din octombrie 2005 a Consiliului Local municipal a fost atacată în justiţie şi suspendată de Tribunalul Mureş ca ilegală şi abuzivă. Însă, în dispreţul legii, sentinţa nu a fost pusă în executare de către primarul municipiului, dr. Dorin Florea, asupra căruia s-au exercitat presiuni politice şi administrative imense. Ceea ce a produs derută în rândul autorităţilor locale: persoanele neavizate au trimis hotărârea Consiliului Local municipal (deşi ea fusese suspendată de justiţie!) Ministerului de Interne, care a retrimis-o Serviciului Comunitar de Evidenţă a persoanelor din judeţul Mureş! Consecinţa a fost că locuitorii străzii Călăraşilor au început să primească nu numai acte fiscale, dar şi documente de stare civilă pe adresa... strada Lajos Kossuth, stradă care, de fapt, nici nu exista! Nici vechiul prefect, Ciprian Dobre, aservit politic coaliţiei PNL–UDMR (fostul înalt funcţionar „independent” a devenit acum deputat PNL!), nu a avut vreo reacţie, deşi instituţia prefectului are prevăzut printre competenţe verificarea legalităţii actelor administrative emise de autorităţile publice locale.
Circul juridic continuă
A urmat un calvar procesual, peste trei ani de hărţuieli, timp în care procesul s-a plimbat între Tribunal, Curtea de Apel Mureş şi retur pentru că prima sentinţă de suspendare a deciziei dată de Tribunal a fost casată din motive de formă. Reclamanţii, în acest carusel juridic, au fost Asociaţia Culturală Avram Iancu, Uniunea Vatra Românească, filiala Mureş a PRM şi consilierul municipal Ioan Sita, reprezentaţi, pro bono, de av. prof. dr. Ioan Sabău-Pop. Pârâtul, Consiliului Local al municipiului Târgu-Mureş, a fost apărat de deputatul UDMR Károly Kerekes, care a folosit toate tertipurile – invocări de excepţii imaginare, încercări de a scoate primăria din cauză, ca neavând calitate procesuală, fără succes însă. La 28 noiembrie 2008, în urma dezbaterii pe fond în care s-au adus argumente juridice pertinente din legislaţia română şi europeană, precum şi argumentele istorice irefutabile, Tribunalul Mureş, prin Sentinţa 809, a dispus pentru a doua oară anularea Hotărârii nr. 255 din 10 octombrie 2005 a Consiliului Local. Dincolo de repararea unor ilegalităţi, decizia Tribunalului a făcut dreptate, în primul rând, memoriei celor care în urmă cu mai bine de un secol şi jumătate au pierit în împrejurări tragice. Circul juridic însă continuă. Deşi majoritatea actualilor consilieri locali s-au lămurit despre „greşeala” făcută de fostul Consiliu Local şi nu doresc să se conteste sentinţa, deputatul/avocat Károly Kerekes a făcut, conform informaţiilor pe care le deţinem, apel la Curtea de Apel Mureş, deşi nu era împuternicit...
Istoria, între tragedie şi farsă
Ce se întâmplă acum la Târgu-Mureş este o ilustrare perfectă a constatării amare a marelui filosof german Hegel: „Istoria tinde să se repete. Prima oară ca tragedie, apoi ca farsă...” Se ştie că în urmă cu 160 de ani, cu prilejul Revoluţiei Ungare din 1848, în Transilvania a avut loc împotriva românilor un masacru sângeros, un adevărat etnocid. Peste 230 de sate locuite de români au fost incendiate, bărbaţi, femei, bătrâni şi copii, aproape 40.000 de suflete, au fost împuşcaţi, spintecaţi, spânzuraţi.Peste nici un secol, în toamna lui 1940, în partea de Transilvanie care fusese făcută cadou Ungariei de către Germania nazistă şi Italia fascistă, prin Dictatul de la Viena, tragedia Istoriei s-a repetat: peste 1.100 de români, civili fără apărare, au fost ucişi de armata ungară horthystă în primele două săptămâni după ocupaţie. Alte orori au avut loc câţiva ani mai târziu, în toamna lui 1944, la Moisei şi Sărmaş. Apoi, în 1999, exact ca în aforismul lui Hegel, Istoria s-a repetat, de data asta însă ca farsă: la iniţiativa cinică a consilierilor locali ai UDMR – sprijiniţi de câţiva consilieri ai PNŢCD – unii oportunişti, alţii ignoranţi -, o stradă din Târgu-Mureş a primit numele lui Kós Károly. O acţiune politică perversă: Kós, altfel un arhitect şi grafician remarcabil, dar ale cărui antiromânism şi antisemitism manifestate în timpul ocupaţiei Transilvaniei de Nord erau de notorietate, fusese decorat de însuşi Horthy cu cea mai înaltă distincţie ungară, Nemzetvédelmi Kereszt (Crucea Apărării Naţionale) pentru că „a luptat cu credinţă - şi cu riscul vieţii - în teritoriile smulse împotriva forţelor străine”. Adică împotriva României! Acum, după un deceniu, farsa se repetă din nou... Dar, dincolo de atentatul la istoria poporului român, schimbarea denumirii străzii Călăraşi în Kossuth reprezintă o gravă greşeală politică.
Lajos Kossuth, autorul moral al etnocidului românilor
Cine a fost, de fapt, Lajos Kossuth, dincolo de imaginea romantică cultivată de generaţii în minţile maghiarilor de rând? A fost, fără îndoială, un publicist talentat, bun orator, agitator politic şi patriot ungur. Exclusiv ungur, chiar dacă el însuşi era slovac de origine. De aceea, idealurile mişcării revoluţionare de la 1848, al cărei conducător a ajuns la un moment dat, au fost generoase doar pentru naţiunea în care se asimilase. Ajuns guvernator al Ungariei, Kossuth a refuzat, cu îndârjire, tuturor celorlalte naţionalităţi: români, saşi, slovaci, sârbi şi croaţi, trăitoare în Imperiul Habsburgic, orice drept privind propria identitate naţională. Din mulţimea de argumente istorice, morale şi politice care există împotriva atribuirii numelui de Lajos Kossuth unei străzi în Târgu-Mureş, am ales doar şapte:

„Mai mult de o naţiune aici nu este”
Kossuth nu a recunoscut nici un drept românilor din Transilvania şi Ungaria în afara „dreptului” de a se dizolva în naţiunea ungară. În articolele de fond, pe care le scrie în ziarul Pesti Hirlap, consideră că primul obiectiv care trebuie realizat este „uniunea” Transilvaniei – până atunci autonomă - cu Ungaria, ca o „condiţie a extinderii şi dezvoltării naţiunii ungare”. Pentru el, faptul că românii constituiau populaţia majoritară a Transilvaniei constituia un element insignifiant. Kossuth preconiza să le ia românilor, dar şi sârbilor, croaţilor, slovacilor şi saşilor, ceea ce aproape un mileniu de teroare nu reuşise să le ia: identitatea naţională. „Eu niciodată, dar niciodată, sub sfânta coroană maghiară, altă naţiune sau naţionalitate decât cea maghiară nu voi recunoaşte. Ştiu că sunt oameni care vorbesc altă limbă, dar mai mult de o naţiune aici nu este.” (Magyarország története, VI/1, Budapest, 1979, p.164)
„De va fi nevoie, sabia va tranşa chestiunea”
Kossuth, în calitate de conducător al Revoluţiei ungare de la 1848, a fost categoric împotriva oricărei emancipări naţionale a românilor. După el, condiţia de a li se crea o situaţie socială şi economică acceptabilă românilor era ca aceştia să înceteze a se considera o naţiune aparte şi de a se dizolva în naţiunea maghiară. Kossuth declara într-un discurs ţinut în Dieta de la Pozsony (Bratislava): „Dorinţa românilor de a se bucura de o existenţă politică naţională deosebită este irealizabilă, deoarece ea ar duce la distrugerea unităţii statului ungar. (...) De va fi nevoie, sabia va tranşa chestiunea.” (George Bariţ, Părţi alese din istoria Transilvaniei, II, Sibiu, 1890–1891, p. 755–797). Kossuth a şi pus în practică acest veritabil şantaj politic, bazat pe superioritatea militară, tratându-i pe români cu dispreţ şi intoleranţă nelimitate. Rămâne ca un document de referinţă Proclamaţia din 10 octombrie 1848, dată la Pesta, prin care îi soma, în termeni ultimativi şi injurioşi, pe români – numindu-i „gunoaie ingrate” - să revină la „ordine şi supunere legală” – adică să accepte unirea Transilvaniei cu Ungaria şi să renunţe la recunoaşterea lor ca naţiune -, altfel vor fi „exterminaţi de unguri şi secui”.

„Hoardă mai josnică decât vita”
O altă proclamaţie a lui Kossuth, cea din 22 decembrie 1848, prefigurează violenţa la care s-a recurs împotriva românilor în prima jumătate a anului 1849, când Transilvania a fost recucerită de trupele guvernului ungar. Ea vorbeşte de la sine despre orbirea politică care îl caracteriza pe conducătorul Revoluţiei ungare: „Plin de injurii la adresa lor, numindu-i «mercenari plătiţi», «hoardă mai josnică decât vita», «bandiţi valahi», Kossuth îndeamnă pur şi simplu la exterminarea românilor şi a tuturor duşmanilor.” (Liviu Maior, 1848 – 1849, Românii şi ungurii în revoluţie, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 378)

În doar patru luni, peste 6.000 de români au fost asasinaţi
Kossuth a autorizat instaurarea unui regim de teroare în Transilvania, prin numirea în funcţia de comisar civil pentru Transilvania a lui László Csányi. Acesta era un intim al său, care îi ura visceral pe români şi care a înfiinţat şi a asmuţit împotriva lor tribunalele militare -„tribunalele de sânge” - şi a transformat gărzile naţionale ungare în „echipe de vânătoare”, care au masacrat femei, copii şi bătrâni fără apărare. În ciuda protestelor şi a cererilor insistente ale generalului Bem, scârbit de nesfârşitele atrocităţi, Kossuth a refuzat să-l retragă pe acest călău paranoic. Rezultatul a fost înspăimântător: în doar patru luni, peste 6.000 de români civili au fost asasinaţi. Numai în judeţele Mureş şi Târnave, mai mult de 40 de comune au fost mistuite de foc. „Echipele de vânători”, conduse de secuii Jenei, Szabó, Zajzon şi Kovács, au măcelărit sute de români din comunele Hodac, Ibăneşti, Ruşii Munţi, Morăreni, Dumbrava, Monor, Iclandul Mare şi Mic, Sâncraiul de Mureş, Nazna, Sângerul de Câmpie şi Petelea. „Şirul martirilor români maltrataţi sau executaţi în anii 1848-1849 este nesfârşit. Numai în Tg.–Mureş au fost omorâţi peste 100 de români.” (Traian Popa, Monografia oraşului Târgu–Mureş 1932 p. 186).Kossuth i-a urmărit cu o duşmănie neîmpăcată nu numai pe români, ci şi pe saşii transilvăneni, pentru că s-ar fi opus „luptei pentru libertatea maghiară”, când, de fapt, ei nu luptau decât pentru propria lor libertate. Într-o scrisoare adresată la 17 martie 1849 generalului polonez Bem, comandantul armatei ungare în Transilvania, îi scrie cu ocazia cuceririi Sibiului de către armata rusească: „(...) să-i arestaţi pe cei mai de seamă conducători ai răzmeriţei săseşti, predându-i comisarului guvernamental László Csányi, iar acesta să-i ţină ostatici şi să-i execute la cea mai mică opoziţie din partea populaţiei săseşti şi dacă ruşii nu se vor retrage neîntârziat din ţară”.Astfel, împuternicit de Kossuth, Csányi va ordona împuşcarea cărturarului Stephan Ludwig Roth la 11 mai 1849. (Otto Folberth, Der Prozess Stephan Ludwig Roth Graz-Köln, 1959).
Kossuth, aşa cum reiese din corespondenţa sa, a solicitat Franţei şi Angliei (cărora le cerea să sprijine Revoluţia Ungară) să împiedice avântul mişcării de eliberare din Principatele Române. El îşi justifica cu cinism cererea astfel: „Schimbarea situaţiei în Principate ar produce un efect moral incalculabil asupra românilor din Ungaria”. (Milton G. Lehrer, Ardealul, pământ românesc. Problema Ardealului văzută de un american. Cluj-Napoca, 1991, p. 218.)

Un genocid al românilor
Kossuth a girat, politic şi militar, etnocidul care a provocat rănile nevindecabile pe care memoria colectivă a generaţiilor de români ardeleni nu le poate uita. În perioada în care el a condus guvernul revoluţionar ungar, 236 din cele circa 2.400 de sate locuite de românii din Transilvania, Banat, Bihor şi Maramureş au fost jefuite şi arse. În fiecare sat românesc au fost ucişi între 10 şi 20 de oameni, în total în jur de 30.000, adică de trei ori mai mulţi civili decât românii căzuţi pe câmpul de bătaie! Ceea ce atestă afirmaţiile acelor istorici care arată că, în anii 1848–1849, în Ardeal a avut loc un genocid al românilor. Cifra teribilă de 40.000 de morţi, calculată de un martor din acele vremi, mitropolitul Şaguna (Ioan Lupaş, Mitropolitul Andrei Şaguna. Monografie istorică, ediţia a II-a. Sibiu, 1911, p. 66.), este confirmată în fascicula a 2-a a lucrării „Die Romänen der oesterreichischen Monarchie” Wien, Druck from Karl Gerold et Sohn, 1850, p.231. Acestea nu sunt speculaţii, ci fapte, atestate riguros de istorici. Nu-i aşa că merită să existe, în Târgu-Mureş, o stradă care să poarte numele de Kossuth care să-i perpetueze amintirea?
Deocamdată ea nu există decât pe panoul cu harta municipiului situat în faţa primăriei...
Dorin Suciu, Gardianul
http://www.rgnpress.ro/Analize/Interviuri/Autorul-moral-al-etnocidului-romanilor-va-avea-o-strada-in-Tirgu-Mures.html