Să nu vă mire acest fapt, dar, spre bucuria comuniştilor, voi începe cu... România. Nu vreau să cobor tocmai la anul 1940, când am fost lăsaţi pradă lui Stalin şi Hitler. Evenimentele din ultimele zile au început în 1991, când România postdecembristă, mai mult de frică, a semnat un tratat de prietenie cu URSS (aflată, la acel moment, în agonie), prin care s-a declarat că Bucureştiul nu are vreo pretenţie teritorială faţă de Moscova, chiar dacă se vorbea tot mai insistent despre condamnarea Pactului Molotov-Ribbentrop şi lichidarea consecinţelor lui. Următorul pas ,,lunecos” a fost recunoaşterea independenţei republicii cu denumirea istorică de Moldova (de ce nu fac acest lucru şi grecii faţă de Macedonia?), Cotroceniul grăbindu-se şi aici să fie primul. Dar pe cine a mizat România, în toţi aceşti ani, dintre forţele politice basarbene? Abia la 4 aprilie 2005 s-a văzut pentru cine s-au cheltuit atâţia bani, atâtea eforturi şi speranţe: pe cei care au făcut front comun cu comuniştii împotriva românismului.
Cât face numai, în acest sens, atitudinea plină de rea-voinţă a lui Nicolae Manolescu faţă de scriitorii basarabeni în ultimul său opus... Oare nu cumva pentru că aceştia au votat democratic pentru altă candidatură la funcţia de preşedinte al USR?
Or, pentru orice om bine intenţionat şi cu judecată sănătoasă este clar că R. Moldova poate dăinui un timp, ca stat independent, doar în baza adevărului istoric, a Declaraţiei de Independenţă din 1991. Deci, ca un al doilea stat românesc, cu limba şi istoria românească, cu o populaţie preponderent românească (80 la sută) şi, în niciun caz, ca o republică a unui „popor polietnic moldovenesc”, vorbitor de limba rusă şi condus de străini. R. Moldova poate fi numai românească, în caz contrar rămâne o colonie, un poligon al armatei a 14-a a Federaţiei Ruse, la fronrtiera cu UE.
E ceva ce aminteşte de pripeala Kominternului din perioada interbelică, când se ,,coceau” aşa-zisele revoluţii socialiste în sud-estul Europei. Pare suspectă starea de lucruri în care majoritatea organismelor europene sunt reprezentate la Chişinău, preponderent, de funcţionari de naţionalitate rusă, maghiară sau evreiască, vorbitori de limbă rusă care, în anumite situaţii, nici nu-şi ascund atitudinea neprietenoasă faţă de România, ca să nu mai vorbim că au o atitudine pronunţat duşmănoasă faţă de românism. Aceşti funcţionari conlucrează foarte bine cu sfetnici şi alţi demnitari de-ai lui Voronin care, lucru ştiut bine la noi, sunt nepoţii celor care, la 28 iunie 1940, i-au întâmpinat cu flori pe ocupanţii sovietici, insultând şi agresând ostaşii români în tragica lor retragere.
http://www.rgnpress.ro/Analize/Interviuri/Voi-incepe-cu-Romania.html