Românii de lângă noi: Vlahii din Valea Timocului

Neştiinţă? Necunoaştere? Rea voinţă? Greu de explicat demersul pseudoştiinţific al profesorului Vojislav Stoianovic, concretizat în volumul "Etnogeneza apariţiei vlahilor: Vlahii şi popoarele balcanice", apărut la începutul anului 2007, în încercarea de a consacra, în mentalul colectiv, teza existenţei unei etnii "aparte", etnia vlahă, care ,"în pofida faptului că utilizează o limbă identică, este diferită de cea română".Această nouă mistificare grosolană a istoriei naţionale, pusă în practică de Vojislav Duşan Stojanovic, profesor de istorie în Negotin (Serbia de Răsărit), nu poate stârni decât ilaritatea, iar lansarea unor ipoteze de genul "vlahii sunt urmaşii tracilor, celţilor şi ai slavilor de sud, în timp ce românii sunt urmaşii dacilor şi daco-geţilor, astfel că este absolut clar că vlahii nu sunt români, ci o etnie separată", nu pot decât să ridice semne de întrebare asupra izvoarelor istorice consultate de acesta.Autorul (vlah la origine) face aceste afirmaţii în virtutea faptului că îşi asumă în mod conştient apartenenţa la etnia vlahilor şi prin menţionarea faptului că "apariţia cărţii a fost un rezultat al dorinţei de a ajunge la un răspuns al mai multor întrebări deschise, deoarece, până în prezent, s-au scris tot felul de minciuni despre vlahi".Prin deplasarea accentului pe elementul celtic în defavoarea celui roman, în evoluţia populaţiei din sudul Dunării, Vojislav Stojanovic încearcă să explice, în mod eronat, faptul că, iniţial, „etniconul walch-walach a desemnat la vechii germani, în antichitate, populaţia celtă, apoi pe celţii romanizaţi". Respectivul termen se referea la celţii romanizaţi de pe actualul teritoriu al Franţei, Galia antică. Prezenţa celţilor în Balcani (şi la nord de Dunăre), începând cu secolul al IV-lea î.Hr., în cadrul unei migraţii de mari proporţii, care i-a dus până în Asia Mică, şi rolul important al acestora în progresul populaţiilor întâlnite aici (traci, daco-geţi, iliri) nu explică faptul că „elementele romane în mentalitatea, limba şi obiceiurile vlahilor trebuie căutate în rădăcinile lor celte". În mod firesc, acestea pot fi explicate prin influenţa directă a romanilor care au stăpânit teritoriile din Balcanii de nord mai bine de şase secole. De altfel, informaţiile despre triburile celtice (de exemplu scordiscii) dispar după terminarea cuceririi Peninsulei Balcanice de către romani (începutul secolului I d.C.). Cu alte cuvinte, domnul profesor Stojanovic încearcă să ne convingă (fără succes) de faptul că vlahii, urmaşi ai celţilor balcanici, nu s-au transformat prea mult în timpul procesului de romanizare a regiunii, care, de altfel, nici nu a fost finalizat cu consecinţe durabile, creând astfel un paradox: vlahii şi românii sunt diferiţi, aparţin unor filoane etnice distincte, în ciuda faptului că… vorbesc o limbă aproape identică.Unei comunităţi care nu a evoluat din punct de vedere politic spre o formă de organizare superioară, cum este statul, îi este mai greu să-i fie recunoscută naţionalitatea. De aceea, despre românii sud-dunăreni Vojislav Stojanovic îşi permite să afirme că „vlahii se deosebesc printr-un fapt incontestabil – nu au aspirat la o organizaţie, de felul pe care le numim noi STAT." O astfel de afirmaţie nu ţine seama de o realitate istorică incontestabilă: la sfârşitul secolului al XII-lea vlahii au fost un factor esenţial în apariţia ţaratului româno-bulgar, dinastia conducătoare fiind românească. Fraţii Petru şi Asan, români, au condus răscoala vlahilor şi bulgarilor îndreptată împotriva Bizanţului (1185-1187), care s-a încheiat cu eliminarea dominaţiei împăratului de la Constantinopol. Revenind la originea denumirii de "vlah", atragem atenţia asupra intenţiilor unor asemenea auto-intitulaţi specialişti ai istoriei vlahilor, care pretind că au studiat această problemă "mai bine de 30 de ani" şi care, prin punctele de vedere exprimate, creează confuzie şi amplifică o stare de incertitudine în rândul populaţiei româneşti din Valea Timocului: prin mistificarea istoriei, prin politizarea adevărului şi a certitudinilor legate de originea, evoluţia şi existenţa oricărei minorităţi se creează o mare şi gravă problemă. Problema încrederii şi a unei crize în ceea ce priveşte convieţuirea paşnică cu vecinii. Şi poate că nu am fi luat atitudine faţă de afirmaţiile incorecte şi incoerente ale domnului Vojislav Duşan Stojanovic dacă nu am fi aflat că, între timp, el a fost prezent în cursul lunii septembrie 2007, la întâlnirea reprezentanţilor românilor timoceni cu Jurgen Hermann, raportorul special al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (APCE), însărcinat cu monitorizarea situaţiei minorităţii româneşti din Voivodina şi Timocul sârbesc. Probabil că, pe lângă multitudinea de aspecte legate, în principal, de acordarea drepturilor ce li se cuvin românilor timoceni privind păstrarea identităţii româneşti, prezentate de către adevăraţii reprezentanţi româno-vlahi ai comunităţii, domnul Vojislav Stojanovic a făcut o notă discordantă, creionând în faţa trimisului Uniunii Europene o cu totul altă realitate etno-lingvistică în ceea ce priveşte comunitatea românească/vlahă din Valea Timocului. Timpul va demonstra, însă, inutilitatea unor asemenea încercări de mistificare şi denaturare a adevărului istoric. Vojislav Stojanovic nu este nici primul şi probabil nici ultimul "specialist" din lungul şir al celor care contrazic istoria poporului şi a limbii române. Dar, cu siguranţă, va avea aceeaşi soartă precum toţi ceilalţi ideologi înregimentaţi politic, adică va ajunge la coşul de … minciuni al istoriei, catalogat ca atare de orice adevărat specialist al domeniului.

Prof. Sorin Fira

http://www.romaniuitati.eu/content/view/51/45/

Obraznicie bulgareasca! Martisorul este bulgaresc!

„Romanii incearca sa uzurpe obiceiul traditional bulgaresc al Babei Marta si al martenitsa!” Este vorba practic despre sarbatorile Babei Dochia si Martisorului. Avertismentul apare in presa bulgara, care acuza romanii ca si-au insusit cele doua ritualuri bulgaresti, pe care le-au redenumit apoi, fara niciun fel de rusine, transmite Antena 3, preluata de Romanian Global News.

Vecinii de la sud ne pun astfel la zid pentru nevinovatul simbol al primaverii, invinuindu-ne de un fals ordinar. „Oricine navigheaza pe Internet poate cadea in plasa falselor informatii potrivit carora snurul alb-rosu face parte dintr-o sarbatoare traditionala romaneasca, numita martisor”, scriu jurnalistii publicatiei Standart, uitand ca o mare parte din folclorul lor vine de la romanii de la sud si de la nord de Dunare, pe care si l-au insusit spunand ca este bulgaresc. Fenomenul este foarte vizibil in Timocul Bulgaresc, dar si de-a lungul Dunarii unde exista inca o puternica comunitate romaneasca autohtona. Zonele locuite de bulgari, vecine acesteia au copiat in bulgara cantecele si dansurile romanesti, care dealtfel se regasesc si de cealalta parte a Dunarii, in Romania.
In Romania, cele mai vechi dovezi ale sarbatorii traditionale de martisor au fost gasite de arheologi la Schela Cladovei, in Mehedinti, si dateaza de acum mai bine de 8.000 de ani. Acolo au fost gasite pietre de rau cu urme de vopsea alba si rosie, culorile a caror impletire simbolizeaza geneza si regenerarea vietii. Martisorul este cunoscut in popor drept sarbatoarea traditionala a primaverii, ocazie cu care femeile primesc mici cadouri legate cu un snur alb-rosu.
Datina asemanatoare din Bulgaria poarta numele de Martenitsa si este legata de perioada hanului Asparuh, cel care i-a condus pe bulgari pe teritoriul actualei lor tari in anul 681. Atunci apare pentru prima data impletirea a doua fire – alb si rosu – ca simbol care ii fereste pe oameni de necazuri. Ca si la romani, martenitsa se poarta din prima zi a lunii martie. De cele doua fire rasucite intre ele se agata monede sau margele, ca o amuleta protectoare impotriva spiritelor rele.
O alta sarbatoare pe care bulgarii ne-au acuzat ca le-am furat-o este cea a Babei Marta, echivalentul Babei Dochia, la noi. Aceasta este una dintre cele mai indragite datini din calendarul popular bulgaresc, facand referire la o batrana care isi schimba dispozitia de la o zi la alta. Atunci cand Marta zambeste, soarele straluceste pe cer, iar atunci cand este suparata, vremea urata isi face simtita prezenta.

Traditia Martisorului
Martisorul este un obicei specific romanesc mostenit de la daci si romani, inexistent la alte popoare. Numele popular al lunii martie - "martisor" este de origine latina (martius). Dupa vechiul calendar roman, 1 Martie era prima zi din an si se celebra sarbatoarea "Matronalia". In aceasta zi se desfasurau serbarile lui Marte, zeul fortelor naturii, al primaverii si agriculturii.
Pentru stramosii nostri, anul nou de la 1 martie insemna reinvierea naturii. Martisorul, simbol al primaverii, se confectiona din fire de canepa sau lana (mai tarziu din bumbac), albe si rosii, care se leagau in forma de 8. De acest snur se atarnau monede din aur sau argint, dar si fire de iarba, muguri sau flori. In zonele romanesti stravechi, mamele prindeau copiilor martisorul la gat, la mana sau la picior, obiceiul pastrandu-se si astazi in unele sate. Martisorul se poarta toata luna martie.
Intre 1 si 9 Martie, in "Zilele babelor", primavara se lupta cu iarna alungand-o. In cele noua zile, baba Dochia apare torcand pe langa oi, imbracata in noua cojoace, scuturand in fiecare zi cate unul.
La inmanarea martisorului de 1 Martie copiii veneau din locurile insorite de pe munte pana in pragul casei cu brazdele de iarba si cu primele flori de corn. Fiecare membru al familiei trecea de trei ori pragul peste brazda, mama iesea cu colaci, iar florile se treceau din gura in gura, pentru ca oamenii sa devina tari precum lemnul de corn. Floarea de corn se purta legata impreuna cu cele doua fire, alb si rosu, pana la sfarsitul sarbatorilor.
In ultima zi a lunii martie, inainte de rasaritul soarelui, avea loc ritualul scoaterii martisorului si predarii lui catre natura. In localitatile de la campie martisorul se pune pe un pom inflorit sau in crengile visinilor, ciresilor sau prunilor.
In satele de la munte si deal, martisorul se pune pe cornul sau macesul inflorit. Cu monedele de la martisoare, fetele cumpara cas, pentru ca toata vara sa le fie fata bucuroasa si alba. Exista credinta ca martisorul este ridicat de randunele si purtat spre soare, binecuvantand astfel norocul celui care l-a pus in pom.
In Dobrogea, Martisorul se purta pana la venirea berzelor, apoi era aruncat spre inaltul cerului ca norocul sa fie 'mare si înaripat'. 'Martisorul' era un dar ce-si trimiteau romanii, unul altuia, în ziua de 1 Martie. Se constituia dintr-un banut de aur spanzurat de un gaietan de matase împletit cu fire albe si rosii pe care persoana ce-l primea în dar îl purta la gat, pana cand întalnea cea dintai roza înflorita, pe crengile careia depunea apoi darul primit.

Banutul însemna îmbelsugarea, firele albe si rosii ale gaietanului simbolizau fata alba ca crinul si rumena ca roza, iar ofranda facuta reginei florilor era o salutare poetica adresata primaverii.
In satele Transilvaniei, Martisorul rosu-alb din lana se agata la porti, ferestre, la coarnele animalelor, la strungile oilor, la tortile galetilor,pentru ndepartarea deochilui,a spiritelor malefice, pentru invocarea vietii, a puterii regeneratoare care se credea ca ar fi stimulata prin însasi "culoarea vietii".
Prima zi a lui Martie se numea în calendarul traditional al satelor carpatine si Drogobete, cand fetele se spalau "cu apa de omat" ca sa fie "curate, frumoase, albe ca neaua".
Bihorenii credeau ca însasi apa de ploaie adunata de 1 Martie sau din "zilele babelor" te face frumos si sanatos, iar în Banat se obisnuia ca fetele sa adune stropii de apa sau nea de pe frunzele fragilor din padure sa se spele pe obraji rostind descantecul "drogobetelui de dragoste": 'Floare de fraga/ Din luna lui Mart/ La toata lumea sa fiu draga / Uraciunile sa le desparti'.

Dupa "Martisorul în traditia romaneasca", Dr. Maria Bocse

Reamintim ca in Bulgaria traiesc circa 150.000 de romani, supusi unui crunt proces de asimilare, care nu se bucura de recunoasterea statutului de minoritate nationala si nu au dreptul de a se educa sau asculta slujba religioasa in limba materna. De-a lungul timpului diplomatia romaneasca nu a facut nimic pentru ca acesti romani sa beneficieze de drepturile celor 10.000 de bulgari din Romania, transmite Romanian Global News.

http://www.rgnpress.ro/Politic/Obraznicie-bulgareasca-Martisorul-este-bulgaresc.html

Scurtă istorie a imperiului clădit de trei frati vlahi (aromâni) la sud de Dunăre

Bogdan Mateciuc

ÎN JURUL anului 1000, alături de bulgarii slavofoni, izvoarele bizantine, cele narative de la cancelaria imperială si de la cancelaria patriarhală îi mentionează la sud de Dunare pe aromâni, populatie romanică din regiune.

În anul 1185, în Bizant domneste tânărul împărat Isaac II Anghelos. Dorind să-si pregătească cu mare fast nunta cu fiica regelui maghiar Bela II, el pune o dare nouă asupra supusilor săi. Darea îi afectează în primul rând pe cei ce au turme de oi si vite. Este tocmai cazul valahilor, a căror îndeletnicire principală este păstoritul. Aceste dări si felul abuziv în care sunt strânse produc o mare nemultumire printre valahii care locuiesc în muntele Hemus. Acestia trimit la împărat, care se afla la Kypsella în Tracia, o delegatie condusă de fratii Petru si Asan, fruntasi ai lor, pentru a-si prezenta plângerile. Cererile lor nu sunt luate în seamă, ba, mai mult, Asan este pălmuit de un demnitar bizantin, „pentru neobrăzare”. În aceste conditii, ei se întorc la Târnovo, în biserica Sf. Dumitru unde, „în limba lor părintească”, după cum spune cronicarul Nicetas Choniates, cheamă poporul la răscoală împotriva bizantinilor. Răscoala porneste în momentul în care normanzii din Sicilia ocupă orasele Durazzo, Seres, Amphipolis si Salonic.

Răsculatii atacă rând pe rând orasele din zonă, stârnind o îngrijorare tot mai mare la curtea imperială. Împăratul se decide să conducă el însusi operatiunile militare si reuseste să înfrângă pe cei doi frati vlahi, care se refugiază peste Dunăre. Urmare a promisiunilor de supunere făcute de cei doi, Isaac renuntă a mai ocupa si satele din munti si îsi întoarce armata din drum. Petru si Asan se întorc de peste Dunăre cu forte proaspete de la vlahii si cumanii de pe celălalt mal, si încep să prade Tracia.

Împăratul Isaac trimite o nouă armată, de data aceasta sub conducerea sebastocratorului Ioan, cel care îl pălmuise pe Asan. Acesta nu rămâne mult timp la comandă, fiind bănuit de complot, si este înlocuit cu Ioan Cantacuzino, cumnatul împăratului. Acesta nu are nici o experientă militară si, în urma unui atac pe timp de noapte, suferă o grea înfrângere din partea vlahilor.

În 1187, împăratul Isaac revine în regiune în fruntea unei noi armate si, desi îi urmăreste pe răsculati de la Adrianopole la Filipolis si Triadita (actuala Sofia), nu reuseste să obtină nici o victorie majoră. El revine la Constantinopol pentru a petrece iarna, iar campania militară este reluată în primăvara lui 1188. Operatiunile se opresc temporar în momentul în care Isaac o prinde pe nevasta lui Asan si primeste ca ostatic pe cel de-al treilea frate, Ionită.

Trei ani mai târziu, împăratul Isaac trece muntii Balcani, cu gândul să ocupe Târnovo, capitala Asănestilor, dar întimpinând o rezistentă îndârjită, se retrage. Pe drumul de întoarcere, armata sa cade într-o ambuscadă într-o trecătoare din munti si suferă pierderi grele. Împăratul însusi scapă cu fuga, pierzându-si coiful. Victoria întăreste si mai mult pozitia Asănestilor, care rămân stăpâni pe teritoriul dintre Dunăre si Balcani.

În 1194, Isaac îl numeste pe Alexios Gidos în fruntea ostilor din răsărit si pe Vasile Vatatzes comandant peste armata din apus. Acesta din urmă poartă o bătălie cu vlahii lângă Arcadiopole si este înfrânt, murind omorât în luptă. Împăratul se decide să preia încă o dată conducerea. Insă, în primăvara lui 1195, desi beneficiind de o oaste mare si sprijin trimis de socrul său, regele Bela al Ungariei, pierde din nou luptele.
Isaac este detronat de un grup de nobili nemultumiti si este înlocuit de fratele său, Alexios III Anghelos, care le propune pacea răsculatilor vlahi. Petru si Asan pun conditii inacceptabile si, în timp ce Alexios se află în răsărit pentru a înăbusi răscoala pornită de un rebel din Cilicia, vlahii risipesc o altă armată bizantină în apropiere de orasul Seres. În 1196, Asan este ucis în urma intrigilor bizantinilor, recunoscuti pentru asemenea manevre. Aceeasi soartă o are si Petru, un an mai târziu (1197).

După Petru, tronul este preluat de cel de-al treilea frate, Ionită cel Frumos (Caloian, 1197-1207), ce dovedeste remarcabile însusiri de militar si om politic. În urma mai multor victorii împotriva bizantinilor, întelegând că Bizantul nu-l va recunoaste niciodată ca „împărat”, Ionită apelează la Papa Inocentiu III, căruia îi cere recunoasterea ca Impărat al bulgarilor si vlahilor, precum si titlul de Patriarh pentru întâi-stătătorul bisericii sale.

Profitând de conjunctură, Inocentiu III urmăreste să impună autoritatea bisericii romano-catolice asupra statului Asănestilor. În prima sa scrisoare, formulată în decembrie 1199, Inocentiu afirmă că victoriile “nobilului Ionită” au fost posibile cu ajutorul lui Dumnezeu. De asemenea, Papa îi invocă pe strămosii lor comuni - romanii - dovadă a faptului că Ionită, împreună cu fratii săi Petru si Asan, erau vlahi, iar nu bulgari, asa cum încearcă să dovedească azi unii istorici bulgari. Mai mult, cronica grecească a lui Nicetas mentionează în mai multe rânduri că Petru si Asan erau „vlahi” si că ei apartineau acelui neam de oameni „care locuiesc în muntele Hemus” si care „înainte se numeau Mysi, iar acum vlahi se cheamă”. Originea valahă a fratilor Asănesti este confirmată de numeroase izvoare contemporane.

Se pune întrebarea cum au reusit acesti vlahi, care nu constituiau o majoritate în acea regiune, să repurteze asemenea succese? Răspunsul constă în faptul că vlahii erau elita conducătoare peste mozaicul de neamuri din regiune. În plus, ei aveau deja o traditie în opozitia fată de autoritătile bizantine. De exemplu, în jurul anului 1000, ei sprijiniseră activ rezistenta împotriva împăratului Vasile al II-lea Macedoneanul. De asemenea, ei fusesera principalii animatori ai unei răscoale cu caracter etnic si social din zona specific românească, Larissa (Thesalia) în preajma anului 1066.

Ionită îi răspunde Papei abia în 1202 si vorbeste despre sine folosind cuvintele Caloiohannes Imperator Bulgarorum et Blachorum (Caloian, împăratul bulgarilor si al vlahilor). Ii multumeste Papei pentru scrisoare si îi dezvăluie că si fratii lui, Petru si Asan, încercaseră să ia legătura cu el, nereusind însă din cauza vicisitudinilor vremii.

Papa se dovedeste un abil negociator si astfel, pe 8 noiembrie 1204, Ionită este încoronat ca „rege al bulgarilor si valahilor”, primind coroana, sceptrul si bula de recunoastere trimise de Papă, împreună cu un steag cu chipul apostolului Petru. Ionită primeste si dreptul de a bate monedă. Întâi-stătătorul bisericii româno-bulgare, Vasile, devine arhiepiscop primat. În schimb, Ionită îi dă cardinalului un act prin care el, boierii si întregul cler se obligau a se supune bisericii romano-catolice si a urma legile si ritualul acesteia. Se specifică, de asemenea, că teritoriile noi ce s-ar adăuga statului lui Ionită vor urma acelasi regim. Cardinalul se întoarce la Roma, luând cu el si doi copii, unul fiind chiar fiul lui Ionită, pentru a studia limba latină la Roma.

Spre dezamăgirea Papei, împărătia Asănestilor nu devine un pilon al Romei în sud-estul Europei si nici nu se apropie de Imperiul Latin de Răsărit, fondat de Balduin de Flandra, care cucerise Bizantul în cea de-a patra Cruciadă (1204) proclamându-se Impărat al Imperiului Latin de Răsărit.

Ionită, dorind să stabilească legături cu noii stăpâni ai Bizantului, trimite o delegatie, cerând să fie recunoscut si de acestia. Latinii fac însă o greseală fatală, cerându-i regelui să nu li se mai adreseze ca unor egali, ci ca un vasal stăpânilor săi.

Lui Ionită, ofensat, care porneste război, i se alătură o serie de nobili greci, fosti ofiteri în armata lui Alexios III, izgoniti de latini. Ionită preia conducerea noii aliante, iar latinii ajung repede să înteleagă ce greseală au făcut. Vrând să înăbuse revolta lui Ionită, ei se decid să lovească punctul principal si asediază Adrianopolele. Bătălia care are loc în ziua de 5 aprilie 1205 se încheie însă cu un dezastru pentru latini, iar Balduin este prins si dus la Târnovo, unde moare în chinuri grozave, după cum povesteste cronicarul Nicetas.

Ionită socoteste că e momentul potrivit să-si rotunjească hotarele împărătiei. Intentia avea să îi fie fatală. In timpul asediului asupra Salonicului, rămas fără rege după moartea nobilului Bonifaciu de Montferrat, este este asasinat de Manaster, unul din comandantii cumani aliati, pe 8 octombrie 1207.

Papii încearcă mentinerea statului Asănestilor în sfera lor de influentă, prin abile actiuni diplomatice si politico-militare, cu implicarea regatului Ungariei, a Ordinului Teutonilor si a Imperiului Latin. Totul se dovedeste zadarnic. Urmasul lui Ionită, Borilă (un nepot de frate, 1207-1218), convoacă un sinod la Târnovo, după legea ortodoxă, iar urmasul său, Ioan Asan II (fiul lui Asan), care domneste între 1218 si 1241, repudiază oficial legăturile cu biserica Romei. În 1235, patriarhul ecumenic de la Niceea recunoaste oficial patriarhia autonomă a Bulgariei. În timpul lui Ioan Asan II, împărătia Asănestilor cuprinde Moesia (teritoriile dintre Dunăre si Balcani), o parte din Serbia cu orasele Belgrad, Nis si Skopie, Macedonia cu orasele Seres, Ohrida, Bitolia, Prosak si Sturmita, Tracia cu Adrianopole si Dimotica si Albania, fără orasul Durazzo.

In anul 1258, dinastia regilor valahi se stinge, iar statul devine în scurta vreme exclusiv bulgar. Valahii sunt redusi la rangul de minoritate, supusă intens deznationalizării. Statul Asănestilor, devenit acum cel de-al doilea tarat bulgar, este lichidat ulterior de expansiunea otomană din prima jumătate a secolului al XIV-lea.