Nicidecum, dacă îmi permiţi să emit o părere – cred că cei din Valea Timocului îşi doresc, în fapt, să ajungă acolo unde ridicarea unei noi biserici româneşti să fie doar o ştire banală, într-un colţ de ziar, cam aşa cum şi-ar fi dorit cei din Beatles sa fie, uneori, oameni simpli şi să-şi bifeze cumpărăturile fără blitzuri şi fani isterizaţi sau degrabă puşcători. Numai să-i laşi...
Drept e că n-a puşcat nimeni, sâmbăta asta, la Mălainiţa, unde eram strânşi pentru sfinţirea pietrei de temelie la biserica a doua românească din Timoc, care se va ridica întru pomenirea sfântului părinte Niceta de Remesiana, şi nici nu ne-a dat nimeni cu scaunu-n cap, de data asta, pentru că vorbeam româneşte, dar nu ştii până nu vezi, şi mă gândesc că poate şi voi sunteţi obosiţi să ne urâţi, sau poate nici nu ne urâţi toată ziua, ci doar când îşi aduce aminte Iustin, episcopul vostru, că trebuie să ne bateţi şi să ne ocărâţi pentru că suntem români... Dar, frate sârb, uită-te şi tu la noi, suntem oameni aşezaţi, nu vrem să fugă nimeni cu pământul tău în buzunar, lasă-ne să respirăm puţin, lasă-ne să îşi boteze ai noştri pruncii în română şi să-i ducă la şcoală românească, şi tot în sârbă or să te salute pe stradă, când te-or întâlni.
Tu crezi că nu ştiu ce e cu tine?... Te doare Kosovo, dar uite, mă jur că ai mei nu sunt un început de Kosovo, sunt nişte oameni necăjiţi că le moare limba şi că tu ţi-ai ales nişte mai mari care de-atâta vreme ne-ntărâtă... Frate sârb, poate tu mai degrabă mi-eşti frate decât ăia pe care politica ni i-a urcat în cap şi nu mai ştim ce să facem cu ei... Nu vezi că eu ştiu să vorbesc cu tine şi tu cu mine fără zânzanie şi că nu ne trăbă nouă cravate de Belgrad şi Bucureşti ca să ne înţelegem?... Eu l-am votat pe Băsescu şi tu probabil l-ai votat pe Tadici, şi uite că abstractul meu de Băsescu de la Bucureşti l-a ajutat pe abstractul tău de Tadici de la Belgrad să nu se lase de Kosovo, deşi tu ştii, frate sârb, că e cam greu de trăit cu voi, şi poate erau şi oamenii ăia din Kosovo osteniţi... Dar uite că şeful meu de departe i-a strâns mâna şefului tău ăla pe care, poate, tu nu l-ai întâlnit niciodată, şi chiar dacă Bucureştiul e departe pentru mine şi tu n-ai reuşit nici azi să ajungi la Belgrad din cauza căderilor de pietre, eu cu tine putem vorbi şi ne putem ajuta aşa că tu pe mine să mă crezi pe cuvânt: aşa cum e între noi doi, poate fi cu toţi!...
Uită-te şi tu peste Dunăre, vezi colo în Banat, cum mere treaba? Ai tăi învaţă sârba la şcoala de şi-au făcut-o şi le-o plătim, şi au biserică faină în centrul Timişoarei mele – frasu’, „a mea”, că-i şi a lor - mergi pe stradă spre liceul nemţilor şi toată tura aia de case e a bisericii voastre, uite că e şi restaurantul ăsta sârbesc, apoi, înainte să faci la dreapta, să ajungi la biserica voastră mare, ai barul „Colţ”, care e „bar de sârbi”, dar mergem şi noi, mai demult ştiam şi când era Slaviţa pe-acolo că-şi parca Oltcitul ei cu număr ales, cu „Iug”, pe una din laturi... S-a dus „Iug”, s-a spart Iugoslavia, hai să vedem ce facem cu ce a rămas...
Uite c-am devenit sentimentală... Hai înapoi la treaba noastră, să-ţi spun ce-am făcut pe-aici, înainte să ne-ntâlnim.
Tu îl ştii pe Boian?
Ştiam că sfinţeşte Boian piatra aceea de temelie, la biserica a doua a noastră, a românilor – n-oi fi eu timoceană dar tot „a noastră” o consider, că mi-s dragi oamenii ăştia, când îi aud vorbind româna lor veche şi frumoasă. Şi, de când tot scriu despre ei, sigur că ne-am apropiat. Aşa că am pornit de dimineaţă din Severin – ai zis că aveţi prieteni în Severin, să mai veniţi pe la noi, prin România, că e la o aruncătură de băţ de la Cladova! – am mai pus ţara la cale pe maşină, ne-am întâlnit şi cu popa Borza din Timişoara pe drum, i-am recunoscut popamobilul lui bordo pe care i-l ştiam de prin oraş, ne-am dus direct la Mălainiţa, n-am mai oprit în Negotin, că am zis că deja se strânge lumea la biserică. Da, clar că ştii de Mălainiţa, e Boian acolo, Boian Alexandrovici, să nu te iei după ce zice lumea, e om bun şi chiar mă mira, uneori, că el tot insistă, când scriu de ei, să zic că ei nu cu sârbii simpli au treabă, că ei se înţeleg cu sârbii din zonă, că ăia care sunt peste ei, şi-i întărâtă. sunt cei smintiţi, nu oamenii simpli.
Ştii că i-au dat puşcărie cu suspendare că a făcut prima biserică românească din Timoc... Acuma totul a fost făcut cu toate hârtiile, a venit şi poliţie acolo, dar ca să nu fie probleme – nu ca să se ia de noi. Mai demult ştii că se luau... A mai slăbit Tadici şurubul, dar noi tot aşteptăm să meargă mai departe, să aibă şi ai noştri mai multe, să poată să se ţină români fără să le fie ruşine sau frică. Şi era deja adunată lume la biserică, şi s-a tot strâns, s-au aliniat maşinile, cuminţi, una de Serbia, una de România, şi tot aşa, cum venea lumea. Nouă ne-a cam fost frică de vreme, că am venit pe ploaie mare, şi mai şi visasem în urmă cu câteva zile că va fi apă la temelie, dar a ţinut vremea cu noi, se tot scremeau norii să ne acopere şi tot răzbătea soarele printre ei şi până la urmă a fost soare când au vorbit preoţii şi mi-am putut face fain pozele şi toţi ne-am bucurat că „Dumnezeu a ţinut cu noi” – cum a zis Boian. S-ar zice că are ficiorul ăsta o pilă pe undeva pe sus că şi data trecută, când am fost la sfinţirea troiţei româneşti adusă şi pusă pe pământul lui Duşan Pârvulovici, tot aşa a fost: s-au muncit norii de numa‘ şi tot a ieşit soarele cât ne-a trebuit, şi când a fost gata treaba, au venit picurii.
Om
Şi tot veneau preoţii şi oaspeţii, presa, şi politicienii, şi ăştia cu drepturile omului, şi oamenii simpli, de se simţeau ei români şi ştiau că trebuie să fie la Mălainiţa, în ziua asta mare, şi “babile” lui Boian, şi nepoţii lor de or rămas după ce le-au plecat părinţii să lucre în Spania… S-a strâns sobor mare de preoţi în jurul lui Boian, şi multă lume a găsit calea Mălainiţei, în ziua asta, a venit şi ambasadorul nostru de la Belgrad, şi când am auzit asta, mi-am frecat mâinile, că pregătisem eu ceva întrebări mai împunsătoare, că de ce merg treburile aşa, pentru românii noştri din Timoc, şi ţara noastră tace, şi mă gândeam că trebuie să văd ce mimoză trimite şi de data asta, în Timoc, ambasada noastră. M-a mirat că a venit chiar ambasadorul, şi mi-am spus că e cu atâta mai bine, am carne fragedă şi distinsă de încolţit. Dar ştii care e culmea, fratele meu? M-am dus să mă prezint, şi n-am întâlnit o mimoză retractilă ci un om care ştie, vrea şi chiar face. Te uiţi în ochii lui şi, din cuvinte puţine, îţi dai seama că omul ăsta nu e leatul pe care să-l crocodileşti cu întrebări pentru naţionalişti cu foncţii sau diplomaţi ce aşteaptă ziua salariului. Dar să nu-l lăudăm prea mult că poate se sperie ăia de la Bucureşti că au mai trimis şi oameni vrednici în teritoriu, şi, cine ştie...
Mă foiesc prin zona cu viitoarea biserică, ştiam locul, mă mai dusese Boian aici, dar era ars pământul de secetă. Acum totul musteşte de apă, vreau un cadru mai larg să fac poze cu toată zoma, deja nu-mi încape aşa uşor mulţimea strânsă în cadru, paşii mei fac pleosc-pleosc pe coama puiului de mlaştină – totul e ud în afară de locul unde e temelia bisericii – uite că mi-am găsit apa din vis! Suntem departe, sau măcar mie mi s-a părut întotdeauna că suntem departe de orice, aici, la Mălainiţa, dar nu poţi fi departe niciodată de relele lumii, la câte s-au întâmplat şi în legătură cu prima biserică zidită de Boian. Şi nu poţi fi niciodată îndeajuns de departe încât să nu-ţi intre şi un stâlp de curent în poză, oriunde ai fi – la replica asta zicea soră-mea că ei nu-i intră, că ea face poze în peşteri; uite că baş în peşteri nu s-au gândit ai noştri să-şi facă biserică, să scape de ai voştri, de ăia mai porniţi contra românilor... Dar dacă merge treaba aşa, poate că n-o să ne mai batem pe locuri de biserici, pe idee de biserici, pe... Nici nu ştiu pe ce ne băteam, că e loc sub soare de toate cele ce am vrea să le ridicăm!
E aşa de fain să fii undeva departe şi să tot ai motiv să te pupi cu lumea, şi departele să devină aproape, să te simţi acasă, să-ţi fie bine că eşti între ai tăi, ai tăi veniţi din multe locuri, pe care, altfel, i-ai găsi doar cu E-mailul, sau nici atât... Bucureşti, Timişoara, Craiova, Calafat şi o groază de locuri din Serbia de unde vin prieteni, apropiaţi, necunoscuţi dar care mă citesc, necunoscuţi cu care încă nu am ceva comun dar iată că acel comun se naşte acum, aici, şi data viitoare ne-om şti, şi ne-om bucura să ne întâlnim. Uite, pe omul ăsta l-am cunoscut la Vidin, în Bulgaria, pe celălalt la Negotin, pe încă unul nu-l ştiam dar citisem că există şi acum ne strângem mâinile. Uneori îmi spun numele, când cunosc pe cineva nou, şi-mi spune „am citit tot ce ai scris, mergi aşa!” – şi ce-ai vrea mai mult, ca ziarist?
Mărţişoare
Îi adusesem Miliţei un mărţişor, e tanti la care am mai stat, în Negotin, ne-am văzut ba în Negotin, ba în Timişoara, a fost dăscăliţă la viaţa ei şi acum se ocupă cu folclorul, ajută şi la organizaţiile românilor, zicea Geta, colega mea de acasă s-o salut şi să-i spun că planta pe care i-a făcut-o cadou când a fost şi ea pe-aici e mare şi frumoasă – ţi-am spus eu că e ca o familie toată treaba! Îi dau Miliţei mărţişorul şi, la câteva secunde diferenţă, din nava-amiral cu care a venit, scoate şi părintele Borza cutii cu mărţişoare, şi explică şi el obiceiul nostru, oferindu-le femeilor timocene. Îi şoptesc Miliţei, în glumă: „Concurenţa ne omoară!” şi râdem – gând la gând cu bucurie, doar că părintele Borza a a gândit la o scară mai mare acţiunea.
S-a pornit slujba, ne-am înşiruit toţi în jurul bordurii de beton care arăta cât va fi următoarea biserică, pe lângă gazdă au fost preoţii următori: protoiereul iconom stavofor Ionel Mălaimare, protopop de Alibunar (Serbia), protosinghelul Longhin din Vârşeţ (Serbia), ieromonahul Ştefan Lupşici din Deliblata (Serbia), preotul Cristian Rudăreanu din Poiana Mare (România), preotul Stelian Borza din Timişoara, arhidiaconul Adrian Boba, diacon al episcopiei Dacia Felix din Vârşeţ (Serbia) şi ipodiaconul Iel Buobu Lui de la parohia Horreum Margi şi Isacova, protopopiatul Dacia Ripensis (Serbia). Mi-era şi greu să-i prind pe toţi în cadru, m-am pus eu lângă o armătură de metal pentru un viitor stâlp de susţinere, fac poze când prin stâlp, când pe lângă, să arăt că se lucră, mai prind câte-un unghi de jos, mai mă mişc printre oameni să prind totul şi din spate – soarele iese şi face o stea pe lanţul de la gâtul lui Boian, pe care îi e crucea. Oare o să pot să-i prind steaua aceasta? Nu ştiu, timpul pentru laptop şi verificări e mai târziu. Dar da, dacă mă întrebi acum, mai târziu m-am uitat şi i-am prins-o. Vorbesc preoţii, spun, cântă, invocă, se roagă – pentru noi, ceata ziariştilor, nu e timp de participat prea mult, se filmează, se fac poze, se caută unghiuri, se gândesc întrebările de după, şi oricum mai stăm şi prin genunchi, pentru cadrele noastre.
Se pune piatra de temelie, se pune mortar peste ea, se pune şi un tub cu hârtia scrisă şi semnată de cei care au săvârşit slujba – văzusem pe masa cu uneltele pentru ceremonie un tub violet, mă gâneam că e de beţişoare parfumate şi uite că e cel care a fost fixat în mortar ca să rămână la temelia bisericii numele celor care au fost acolo să facă istorie. Un fel de Ană a lui Manole – pentru toate bisericile ridicate în mintea timocenilor atâta amar de ani şi căzute scuturate de sârbii tăi, frate, care s-au băgat până şi-n mintea alor noştri şi i-au făcut a se teme... Nu, frate sârb, nu te acuz pe tine, zic numai ce au făcut oamenii tăi, şi n-a fost bine. Tu fă să nu mai fie aşa, că de aia îţi zic!
Gânduri frumoase, oameni faini
Şi spune Boian şi că l-au chemat la Poştă, cu o zi înainte, şi i-a ajuns scrisoare de la mitropolitul Nicolae Corneanu al Banatului, care i-a scris cuvinte bune pentru biserica ce se va ridica. Nu îmi încap în piele de bucurie, las încordarea trebăluirii cu pozele pentru o clipă şi zâmbesc din tot sufletul – mitropolitul nostru s-a gândit la noi, ca în atâtea alte dăţi, şi sunt mândră şi fudulă de parcă eu aş fi adus scrisoarea sau ar fi scris-o pe spatele meu! De ce-a ajuns ea aşa de târziu, de era cât pe ce să nici n-ajungă la timp, nu ştiu... Alung orice gând de prisos cu mâna, ca pe-o muscuţă.
Stă ambasadorul Ion Macovei puţin mai în spate, vorbeşte frumos şi coerent, când e invitat, e Horaţiu Buzatu aici, deputat de Dolj, prieten al timocenilor, şi spune şi el din suflet ce spune, sunt şi reprezentanţi ai românilor din Voivodina, sunt şi sârbi veniţi cu prietenii lor români, e Duşan Pârvulovici de la Federaţia Românilor din Serbia şi Comitetul pentru Drepturile Omului, e Predrag Balaşevici de la Partidul Democrat al Românilor din Serbia, sigur tot o să uit pe cineva dacă încerc să lungesc lista – mai bine o las câtă e acum. Mulţi oameni vrednici, care, fie că-i ştii după faţă sau doar ai auzit de ei, au făcut câte ceva ca soarele să mai vină şi pe uliţa timocenilor.
Şi se termină toate şi nu ne-a plouat şi uite că acum avem două biserici şi nu una şi se pune toată lumea pentru poza de grup, şi mă trag mai în spate decât toată lumea, să am şi grupul de poliţişti care ne păzesc în cadru, şi până la urmă mă vede unul, şi în loc să mă suduie, se trage politicos, ca nu care cumva să-mi încurce cadrul, fără să ştie că eu chiar îl voiam acolo, şi-i zâmbesc şi-i zic „mulţumesc, hvala, prijatelji”, cam aşa cum vorbesc cu tine, o boabă în sârbă, una în română, şi mi-e bine să fie aşa.
Poză de grup cu umbră luminată
Dar mai e ceva în cadrul ăsta larg, de care e bine să nu uităm. E umbra unui om care e cu noi, deşi n-a avut voie să fie cu noi, aici. Cred că e singurul om care „n-are voie” să fie aici, şi, cât e asta, nu e bine, şi nu ne vom opri până nu se va aşeza şi problema asta. E umbra episcopului Daniil de la Vârşeţ, episcopul nostru român care l-a hirotonit pe Boian şi care, vândut fiind „la masa verde”, în discuţiile dintre biserica noastră ortodoxă şi a voastră - tot ortodoxă, înţeleg (deşi e cam greu) - a fost mazilit din Vârşeţ la Deta în judeţul Timiş... Unde şi-a băgat cela negru coada, şi sub ce sutană, nu ştiu, dar îţi spun că vina nu e doar a popilor tăi, care au cerut ca mâna lui Daniil să fie retezată de deasupra Timocului, ci şi a popilor mei, care au plecat capul. Popi cu tinichele de coadă şi pe umeri, cu frici şi, probabil, cu vise urâte noaptea, să nu li se afle secrete pritocite atâta vreme după Revoluţie.
E unul la noi, Dinescu, zicea fain: „Preotul cu magnetofon sub sutană,/ Plapuma sub care nu poţi intra fără să dai bună seara”... Nu te uita în jur, frate, că nu ne aude nimeni, şi oricum, eu zic, nu zici tu, şi zic acum de ai mei, nu de ai tăi, că noi am răbdat patriarh fricos, nu tu, pe Teoctist, care a trimis pe Timotei din Arad să discute cu sârbii tăi, şi pe Teofan din Craiova, nu ştii tu, unul cu dosare aflate acum, de poliţai politic, altul cine ştie cu ce, că s-a dat înapoi din cursa spre Patriarhie, dar poate ştiau ai tăi cu ce, că de unde s-au dus sfinţii părinţi să obţină o situaţie bună pentru ai noştri, au venit cu una proastă peste poate, au mai dat şi din ce aveam, şi nimeni nu le-a zis în faţă că ne-au trădat, a, ba, le-a mai zis câte unul, dar cine ascultă un învăţător din Arad care conduce maşina ca un guşter orbit de soare, sau câte un ziarist răzleţ, nu-i aşa? Frate, n-ai să crezi, ştii că l-au făcut pe Teofan şi mitropolit de Moldova? Da, al doilea scaun după Patriarh, acuma acadea pentru ce e asta, nu ştiu, că doară nu pentru trebuşoara din Serbia. Dar cred că alegerea lui a fost un vot ÎMPOTRIVA voinţei patriarhului, un vot al „aripii dure”. Şi ce a primit părintele Daniil, pentru cutezanţa sa de a fi, la începuturile mileniului nou, părintele timocenilor? Colţul cu coji de nucă de la Deta. Aşteptăm, aşteptăm, aşteptăm de la patriarul Daniel să repare nedreptatea făcută părintelui Daniil. Şi sperăm să nu i se termine dreapta cutezanţă de a rândui trebile din Moldova ailaltă - să mai ţină şi pentru Timoc. Şi să deschidă şi uşa, cândva, dacă mai aude că zgribţăne părintele Boian la ea, când trudeşte calea Bucureştiului...
Mă simt aiurea – eu am voie să vin în Timoc, tu ai voie să vii în Timoc, prea sfinţitul Daniil nu are voie să păşească în Timoc, de parcă ar fi un infractor vărgat. Tu ai episcop în Timişoara, episcopul meu din Vârşeţ e trimis să-şi bea lăpticul în Deta, şi să fie cuminte. Asta pentru că, atunci când istoria i-a cerut, NU A FOST CUMINTE. Dar istoria îşi aşează firele pe mosor şi peste o vreme o să vezi că numele lui Daniil va rămâne, pe când ale celorlalţi...
Fac poza de grup, aş vrea să le spun să ţină un loc liber pentru părintele Daniil, n-are rost, cine ştie, ştie, e ca în Whitman: ”Dacă nu mă găsiţi într-un loc, căutaţi-mă într-altul,/ Eu undeva m-am oprit şi v-aştept” - nu noi îl aşteptăm pe el ci el ne aşteaptă să-l ajungem din urmă.
În Timoc nu cresc căpşuni. Nu de-alea...
Hai că m-am enervat... Acum poa’ să şi plouă, dacă are chef... Dar sunt printre oameni joviali, leg repede amiciţii, oamenii au încredere în tine, dacă ai venit până aici, suntem într-un no man’s land al urii de semen, aici nu se există, îmi povestesc babe, liniştit, despre cum le-au dispărut copiii prin cea Spanie şi cresc ei nepoţii, şi nepoţii ni se zbânţuie printre picioare, şi zic şi ei vorbă românească veche şi curată, dacă tot i-au crescut bunicii – aici se spune „babă” la orice femeie bătrână, e simplu şi scurt şi nu şi-au umplut limba de floricele, să ajungi să jigneşti cu cuvântul „babă”. Şi, iar, boarea unui gând... În Spania a deschis Ministerul Afacerilor Externe consulate cu iz de căpşuni dar Timocul e altceva decât pelteaua din Spania, alo, domnu’ ministru, să vă trăiască franţuzoaica, dar avem români şi aici, k?
Hai că-ţi zic şi mai departe, frate sârb, dacă tot m-ai întrebat de unde vin şi cum am dat în piatra aia, dar îmi mai rumeg şi eu supărarea, unde vrei s-o fac, dacă nu-ţi spun ţie toate astea, cui să spun, politicienilor? Că ajungi să te miri când dai de unul mai răsărit...
Ambasador. Coerent.
Na, şi se pune lumea la Mălainiţa la masă, erau ceva bucate, ceva ouă, nu ştiu că eu trebuia să mai iau replici, să mă cunosc cu oameni, să iau cărţi de vizită, să „stabilesc contacte” – ce vrei, viaţă grea... :) Piuie radarul meu – cineva îl fură pe ambasadorul Ion Macovei, care deja dăduse oareşce semne de plecare – mă răsucesc după el, păstrând politicos distanţa dar vede şi îmi face un semn liniştitor – îi spun, zâmbind: „Ochii pe dumneavoastră ca pe butelie”. Termină discuţia anterioară, mă apropii. Dacă tot ştiu că a citit ce scriu şi am văzut că e om vrednic pe funcţia lui, îi spun că putem reduce totul la un lucru: unde e nodul dintre ambasada noastră şi Minister. Ştie ce vreau să spun, ştiu că trebuie să spună frumos un lucru urât – că ai noştri încă nu au, aici, în Timoc, ce s-ar cuveni iar Ministerul... Şi spune: „Noi suntem într-o comunicare strânsă, nu se pune problema că nu comunicăm. Sunt convins că Ministerul înţelege ce se întâmplă cu românii din Serbia. Iar exemplul de aici (n.n.: Mălainiţa) e unul concludent, aici avem români de peste tot şi e un semn că se întâmplă ceva în bine.” Are dreptate dar, iar, lucrurile mai au mult până să fie aşezate... Îi spun că, din exterior, ce face Ministerul arată ca un şarpe ce a înghiţit un măr care i s-a înţepenit pe undeva. Încă mor oameni pentru că sunt români, sunt prigoniţi, n-au şcoli, consulat: multe de-astea... Excelenţa sa continuă discuţia: „Această situaţie are legătură şi cu capacitatea politică a statului în care lucrez. Sperăm că într-o zi toţi românii se vor bucura de drepturile din România. E un proces greu, e vorba de sute de ani în care oamenii aceştia practic n-au mai existat. Iar eforturile ce se fac în prezent trebuie conjugate. Sunt convins că pe baza dialogului politic civilizat, românii de aici vor fi cei care ne vor spune, poate, că România a înţeles şi a contribuit ca şi ei să se bucure de drepturile unor oameni normali, care pot să aibă parte de ce li se cuvine.” Ştiu că libertatea mea, când scriu, e totală, şi că ambasadorul are unele îngrădiri, aşa e şi firesc, îmi spune şi Excelenţa sa acelaşi lucru, dar îmi spune şi că încearcă să ajute timocenii din toate puterile. Îl cred – a mai fost aici, în Timoc, a ajutat la „punerea de acord” a organizaţiilor românilor din Serbia, şi-a petrecut ultimul 1 decembrie - e ziua noastră naţională, tu nu ştii – în Negotin, cu ai noştri, în loc să stea la căldurică, la Belgrad sau în Voivodina cea însorită de drepturi, e cel care spune „români”, fără os de peşte în gât, când vorbeşte despre Timoc – şi nu mulţi fac asta. Când m-am prezentat lui, nu ştiam toate acestea, acum ştiu – toate se învaţă, acolo unde încă nu-s, nu-i aşa?
Deputat. Prieten.
Mă duc la Horaţiu Buzatu, e deputat în România dar să ştii că n-a făcut ca alţii, să amintească Timocul în alocuţiuni de creştere a cotei, fără să ştie unde e locul pe hartă. M-am mai găsit cu el, aici (cum zic românii noştri în Timoc), ne-am mai auzit, s-a păstrat constant cu sine însuşi – e prieten al timocenilor şi vrea să ajute. Pun o întrebare şi, în timp ce o pun, îmi dau seama că greşesc, oferind şi o pistă falsă, prin ea. Dar ce să fac, sunt obosită, nopatea nedormită, drumul cu stomacul meu terminat, care a întinat adevăratele Rovine istorice - cum am reţinut că străbătuserăm, între două vise răzleţe, jinduind un Emetiral... Îl întrebasem dacă i se pare normal ca începerea lucrărilor la o biserică să fie şi un moment politic. Îmi zice: „Nu neapărat dar eu nu sunt aici în calitate de om politic. Aici politicul sprijină demersurile lui Boian. Până la urmă suntem toţi români şi afirmarea românităţii se face apăsând pe toate pedalele posibile.” Of, voiam să mergem pe ideea că e anormal, dar asta va pregăti normalitatea viitoare. Până la urmă deputatul Buzatu a ajuns unde speram, cu replica, însă am avut un moment de panică. Da, asta e treaba: toate pedalele trebuie apăsate, şi iar, sper că va veni vremea când sfinţirea pietrei de temelie a unei biserici româneşti, aici, să fie ceva banal... Dar mai am o întrebare: „Când vom avea consulat român în Timoc?” Şi-mi spune: „Săptămâna viitoare voi cere oficial Ministerului de externe să înceapă demersurile pentru acest lucru. Voi avea o discuţie în acest sens cu leaderii timoceni chiar acum – cred că demersul trebuie sprijinit şi de ei”.
Boian. Preot al Bisericii Ortodoxe Române...
Şi merg şi la Boian, când se mai slobozeşte de lume. Îl întreb cum de a făcut biserica a doua românească din Timoc aşa de aproape de prima, când atâta amar de oameni lăcrimează după biserică românească, în Timoc. Îmi spune că asta nouă va fi biserică parohială iar cealaltă se va transforma în mănăstire şi că aşa s-au vorbit în sat, că lumea simte prima biserică precum o mănăstire iar asta de aici va fi aşa că să ţină şi înmormântări, şi de toate. Îl întreb şi de cine ţine el, ca ierarhie bisericească. Se uită la mine, mirat, că doar discutaserăm asta de o mie de ori. Dar vreau să o vorbim şi acum, aici. Îmi spune că de Patriarhia Ortodoxă Română. Îl întreb ce îl face să spună asta. Nu se face să îl întreb, ca într-un banc de mai de demult, „Şi ei ştiu asta?”... Aşa că las aşa, şi el îmi întăreşte: „Eu asta pot să spun, că ţin de patriarhul Daniel, care e întâistătătorul nostru”. Bine...
Mâini muncite
Hai că nu te mai ţin mult, frate, e aproape gata, că deja trebuia să plecăm. Mai dau jos ceva poze pe laptop, mai pun pe stickul unui preot, mai schimb o vorbă, mai iau un citro, (ăsta e un termen generic, în Banat, penru tot ce e suc, adică zamă dulce), mai fac o poză de socializare cu cineva care-mi voia faţa şi mă duc să-mi iau rămas bun şi de la Boian, care era într-un grup. Mă uit la mâinile lui, până termină vorba de-o avea cu cineva, şi văd ce mi-a sărit în ochi şi în timpul spujbei, şi m-a făcut să-i pozez mîinile... E ciobit, e zgâriat. Ştiu, imi spusese mai demult: „Tu nu poţi fi întreg când lucrezi cu fier” – lucrează în toată ziua ca să îşi ţină biserica, acum bisericile. Nu vreau să întrerup ce spune, îi iau doar dreapta în mână şi o ridic. Dar toată lumea tace şi se uită la mâna lui şi el parcă se ruşinează cumva şi atunci spun eu că ştiu de unde e dar parcă data trecută nu erau atâtea răni...
Plec fără să-mi mai iau rămas bun, după scena asta – ar fi fost prea mult, dacă nu era, deja, prea mult. Ne oprim scurt la Federaţie, apoi iar apucăm alt drum decât voiam, iar ne-am rătăcit, dar, oricum, tot la Cladova ne scoate, nu trecem podul că voiam să vedem ceva cetate de la voi, de pe malul Dunării, dar am mai tândălit pe drum, am nimerit prin munţi, şi uite-aşa am dat în bolovanul cela, care ne pândea de după o curbă. Erau căderi de pietre, dar ţie-ţi spun?, că doar şi voi v-aţi întors de mai din faţă, că n-aţi mai îndrăznit să mergeţi până la Belgrad, dar, frate, noi am luat în plin scârba aia de bolovan şi l-am târât o vreme cu botul maşinii, până am reuşit să oprim. Definitiv. Şi n-aveam semnal la mobile, habar n-aveam unde suntem, aşa că mulţumesc, frate, că ai oprit şi ne-ai ajutat, chiar dacă legi doar trei vorbe în română. Bine că o rupea Cristina, soţia ta, pe română, că zicea că aveţi prieteni la Severin dar că n-aţi mai trecut la noi de 15 ani. Veniţi, frate, noi între noi ne înţelegem, nu vezi, ăia de sus din politichie sunt altceva.
Mulţumesc
N-am ştiut să-ţi zic toate astea atunci, era prea complicat, nu era timp şi Cristina oricum mă ajuta cu telefoanele pe la prieteni, din locul unde m-aţi luat cu maşina voastră şi aveam iar semnal. Şi sârb a fost şi cel care, între timp, a oprit la maşina avariată, în timp ce continuau să cadă pietre lângă ea, şi s-a băgat sub ea şi a rezolvat-o – iar el ştia şi mai puţină română decât Cristina. Aşa că de aia îţi zic, frate, toată polologhia asta, să vezi că şi eu sunt om, şi am văzut că şi tu eşti om, şi n-ai trecut pe lângă mine, la nevoie. Cumva te-o găsi scrisoarea mea, sunt sigură, şi dacă noi ăştia mici, acum, sâmbătă, în noapte, ne-am strâns mâna şi ne-am putut înţelege, sub ploaia de pietre, hai să tragem fiecare de încă vreo câteva alte mâneci, să le spui şi tu de noi, să le spun şi eu că treaba cu sârbii cumsecade nu e o gogoriţă, şi să facem mai multă linişte şi pace în jur!
Îţi mulţumesc de lecţie, frate sârb, te îmbrăţişez cu drag şi te pup de trei ori pe obraji, şi n-o să te uit şi o să duc vorba de tine! Dar, frate, să ştii, totuşi, că la Arad nu e fabrică de tractoare, aşa cum te-ai bucurat tu să spui când ai auzit că e colegul meu din Arad, ci la Braşov. Şi-aş vrea aşa de mult ca ăsta să fie singurul punct în care să ne contrazicem, pe viitor!
Pentru Romanian Global News, Ramona Balutescu
In urma solicitarilor Comisiei pentru invatamant, stiinta, tineret si sport a Camerei Deputatilor vizand inceperea, impreuna cu partea sarba, a demersurilor necesare trimiterii de invatatori romani in comunele din Serbia, Institutul Limbii Romane, institutie subordonata Ministerului Educatiei, Cercetarii si Tineretului, abiliteaza organizarea concursurilor de selectie a cadrelor didactice care predau limba romana in strainatate.Baza legala pentru procedurile de selectie si numire consta in intelegerile interguvernamentale din domeniul educatiei. In consecinta, contactele cu partenerii straini necesare initierii colaborarii in domeniul educatiei se vor face prin intermediul directiilor specializate din Ministerul educatiei, Cercetarii si Tineretului si din Ministerul Afacerilor Externe. Avand in vedere solicitarile Comisiei Camerei Deputatilor, Institutul Limbii Romane a purtat convorbiri cu reprezentanti ai Ministerului Educatiei, Cercetarii si Tineretului pentru depistarea masurilor ce trebuiesc intreprinse. Pe masura ce discutiile cu partenerii interni vor avansa, Institutul Limbii Romane va comunica tuturor factorilor interesati rezultatele concrete ale actiunilor intreprinse pentru trimiterea de invatatori in scolile din Serbia unde invata copiii din comunitatile romanesti.
