24 ianuarie 1859- 24 ianuarie 2008 : 149 de la Unirea Principatelor Romane

Inabusirea revolutiei nu a pus capat dorintei romanilor de a infaptui programele de la 1848. La aceasta, un rol important l-au avut exilatii romani care s-au imprastiat in intreaga Europa. Imperiul Otoman si Rusia Tarista, sfidand interesele poporului roman si asigurandu-si dreptul de a dispune de soarta acestuia, incheiau la Balta Liman - in primavara anului 1849 - o Conventie, valabila pe sapte ani si care stirbea grav suveranitatea Principatelor. Prin Conventie, domnitorii celor doua tari, considerati inalti functionari ai Imperiului Otoman, erau numiti direct de sultan, cu acordul puterii "protectoare" (Rusia) pe timp de sapte ani; Adunarile obstesti (ordinare si extraordinare) se suspendau, locul lor fiind luat de Consilii sau Divanuri Ad-Hoc; in Principate erau stationati 25.000 de soldati pentru fiecare din cele doua puteri; in baza Conventiei au fost numiti domnii: Barbu Stirbey, in Tara Romaneasca, si Grigore Alexandru Ghica, in Moldova. Impotriva celor decise la Balta Liman, emigratia romana a adresat un protest Adunarii Nationale Franceze, si din initiativa lui C.A. Rosetti, la Paris, la inceputul lunii iunie 1849, s-a constituit Comitetul Democratic Roman.Razboiul Crimeii, declansat in cursul anului 1853, a fost un rezultat al contradictiilor dintre puteri si a avut importante consecinte pe plan european; infrangerea Rusiei a creat un nou echilibru pe continent, si a ingaduit ca problema romaneasca sa fie tratata ca o problema europeana. Prin tratatul de pace incheiat la Paris la 18 / 30 martie 1856, Principatele Romane erau situate sub garantia colectiva a Puterilor semnatare ale actului international. Se solicita intrunirea la Bucuresti a unei comisii alcatuite din reprezentantii statelor semnatare, avand obligatia de a cerceta starea interna a tarii si a face propuneri cu privire la reorganizare. Turcia trebuia sa se ingrijeasca de convocarea, in cele doua Principate, a unor Divanuri Ad-Hoc, care sa dea expresie dorintei romanilor. Inca de la inceputul lucrarilor Congresului, reprezentantii marilor Puteri erau informati in legatura cu dorinta de unire a romanilor, si in timpul dezbaterilor a iesit in evidenta pozitia diferita a Puterilor fata de Unire. Franta sustinea infaptuirea Unirii sub un principe strain; pentru Unire s-au pronuntat Rusia, Prusia si Sardinia; Anglia nu s-a pronuntat, problema ramanand deschisa. Impotriva Unirii au fost de la inceput, Turcia si Austria, pentru ca fiecare avea sub stapanire teritorii romanesti. Dupa anul 1853, pasoptistii moldoveni si munteni s-au reintors masiv in tara; conducatorii miscarii unioniste s-au organizat in cate o formatiune politica denumita "Partida nationala"; s-au format Comitete ale Unirii, care au facut o larga popularizare programului politic national: autonomia si neutralitatea Principatelor, unirea, print strain, guvern reprezentativ, o singura Adunare. Lucrarile Adunarii Ad-Hoc s-au deschis in septembrie 1857, si pentru prima oara au fost prezenti si deputati tarani, si tot pentru prima oara toate fortele sociale si politice erau chemate sa se pronunte intr-o chestiune cruciala pentru viitorul Romaniei. In zilele de 7-8 / 19-29 octombrie, Adunarile Ad-Hoc ale Moldovei si Tarii Romanesti au votat rezolutii asemanatoare, exprimand, unanim, vointa lor de unire: unirea Principatelor intr-un singur stat; autonomia si neutralitatea noului stat astfel format; print strain dintr-o familie domnitoare europeana, inviolabilitatea noului stat, guvern reprezentativ si constitutional, garantia colectiva a celor 7 puteri.Cererile Adunarilor Ad-Hoc, cuprinse intr-un raport al Consiliilor puterilor europene, au fost inaintate reprezentantilor puterilor garante la Conferinta de la Paris din 10/22 mai - 7/19 august 1858. A fost adoptata o Conventie care cuprindea statutul international si principiile de organizare a Principatelor; se oferea romanilor o unire incompleta. Statul astfel rezultat urma sa se numeasca Principatele Unite ale Moldovei si Valahiei, dar cu exceptia a doua institutii cu adevarat unice - Comisia Centrala si Inalta Curte de Casatie si Justitie - ambele cu resedinta la Focsani, in cele doua tari ar fi trebuit sa fie doi domni, adunari si guverne separate. Trebuie precizat ca prin Conventie, nici nu se incuraja, nici nu se descuraja "Partida Nationala" din cele doua tari in aspiratia ei spre unire, intrucat nicaieri nu se stipula ca domnii alesi in cele doua tari trebuie sa fie persoane separate. Conventia de la Paris cuprindea o serie de principii importante, precum abolirea privilegiilor si a monopolurilor, statornicea raporturile dintre proprietari si tarani pe baze noi, moderne; legea electorala prevedea un cens ridicat, restrictie incompatibila cu progresul. Era nevoie ca unirea sa fie infaptuita printr-un energic act national, care sa puna diplomatia europeana in fata unui fapt implinit. De aceea, pe buna dreptate V. Boerescu, in "Nationalul" din 14/26 august 1858 arata: "Europa ne-a ajutat ... ramane a ne ajuta noi insine. Noi multumim Europei ca ne-a aratat ca Unirea poate fi posibila". In Adunarea Electiva a Moldovei, dupa mai multe dispute, a fost propus si ales in unanimitate domn la 5/ 17 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza, "om nou la legi noi" - dupa cum aprecia Mihail Kogalniceanu. Adunarea Electiva a Tarii Romanesti era insa dominata de conservatori, de aceea victoria cauzei nationale era posibila numai prin interventia hotarata a maselor. Peste 30.000 de oameni s-au aflat in preajma cladirii Adunarii in acele zile istorice; intr-o sedinta secreta deputatul Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea tot a lui Alexandru Ioan Cuza, propunere acceptata in unanimitate. Alegerea aceluiasi domn in ambele Principate a reprezentat o insemnata victorie a poporului roman in lupta pentru formarea unui stat national unitar.Puterile europene, intrunite la Conferinta de la Paris, la 26 august / 6 septembrie 1859, si sub presiunea evenimentelor internationale - izbucnirea razboilui Frantei si a Sardiniei impotriva Austriei era iminent - au fost nevoite sa accepte faptul implinit de romani; Cuza a fost recunoscut ca domn al Principatelor, recunoastere limitata, insa, numai la durata vietii acestuia. Actul de la 24 ianuarie 1859, a inaugurat politica faptului implinit si a determinat, pe plan international, o reactie contradictorie: acceptata de catre Franta, Rusia, Sardinia si Prusia, primita cu rezerva prudenta de guvernul englez, dubla alegere a lui Cuza a fost combatuta de Turcia si Austria. Situatia creata in cele doua Principate a fost obiectul Conferintelor de la Paris 26 martie / 7 aprilie - 25 august / 6 septembrie, unde, in final, a fost recunoscuta dubla alegere de toate puterile europene. Un rol important in realizarea acestui obiectiv, in lipsa unor reprezentante diplomatice, l-au avut misiunile speciale, trimise in capitalele europene pentru a explica faptele si a purta tratative cu Puterile semnatare ale Tratatului de la Paris. Recunoasterea internationala a dublei alegeri si a Unirii depline deschidea perspectiva infaptuirii Romaniei moderne. Un sprijin deosebit de important in punerea in practica a marilor reforme, l-a avut domnitorul din partea cabinetului condus de catre Mihail Kogalniceanu (12/24 octombrie 1863 - 26 ianuarie / 7 februarie 1865).
http://www.rgnpress.ro/