Limba este, după cum se ştie, una dintre cele mai importante facultăţi ale omului, devenind şi cel mai important organ de comunicare între oameni, chiar dacă de-a lungul timpului, datorită unor multiple cauze, există în lume o multitudine de limbi şi grupuri de limbi. Între cele peste 2.000 de limbi care se vorbesc pe glob se numără şi limba română, ea fi ind folosită ca mijloc de comunicare de aproximativ 25 de milioane de oameni.
Limba română s-a născut ca o expresie a unităţii lingvisticii europene, dezvoltată de-a lungul veacurilor, pe vatra istorică carpato- danubiano-balcanică. Ea este singura limbă din această zonă geografi că a Europei ancorată în marea tradiţie a unui trecut îndepărtat. Iată, deci, de ce limba română poate fi socotită ca făcând parte dintre aşa-numitele „limbi-releu” ale Europei contemporane, deoarece este singura care şi-a păstrat caracterul unitar - cu toate agresiunile la care a fost supusă -, în timp ce cele mai multe dintre limbile moderne ale Europei se caracterizează prin zeci de dialecte locale, care nu de puţine ori fac imposibilă comunicarea între indivizi de aceeaşi naţionalitate, aceştia fi ind nevoiţi să apeleze la limba literară, spre a se putea înţelege. Datorită acestui caracter unitar, limba română îşi păstrează marea ei putere de expresie, ca limbă matricială.
Această calitate decurge din faptul că limba română are o mulţime de cuvinte ce se regăsesc în multe limbi europene şi chiar asiatice; are o scriere latină; are cel mai apropiat lexic de lexicul limbii latine şi este o limbă fonetică în proporţie de 95 la sută. Datorită acestui caracter fonetic, atât scrisul, cât şi cititul se învaţă uşor de cei care nu sunt vorbitori ai limbii române. Acest adevăr a fost şi este afi rmat de marea majoritate a străinilor care s-au stabilit în ţara noastră, în ultimii 20 de ani.
Aflând acest lucru, mi-am amintit, desigur, de situaţia, cu totul anormală, când mulţi cetăţeni români de etnie maghiară, mai ales, deşi născuţi şi crescuţi în România, declară că nu cunosc limba română! Culmea este că fac această afirmaţie şi mulţi dintre absolvenţii liceelor cu predare în limba maghiară, care se zice că „au învăţat” limba română timp de 12 ani! Îţi vine să exclami: incredibil, dar adevărat! Şi nu poţi să nu te întrebi: cum este posibil?
Răspunsul l-am afl at dintr-un articol apărut într-o publicaţie de limbă maghiară, al cărui autor este prof. dr. Balazs Lajas, din Miercurea- Ciuc, care scria: „Limba română a devenit cea mai grea materie pentru elevii maghiari, depăşind proverbiala matematică”. Asta, în timp ce alte limbi, precum engleza, sau germana - afi rmă tot dumnealui - sunt învăţate şi chiar vorbite cu uşurinţă de către aceştia! Oare cum este posibil? Nu tot în şcoală se învaţă şi limbile respective? Le este alocat cumva un număr mai mare de ore? Nicidecum! Atunci? Singurul răspuns logic este că nu se doreşte, de fapt, învăţarea limbii române de către elevii maghiari. Pentru că „a devenit o vanitate să nu se înveţe limba română în liceele maghiare. Se zice că aşa suntem maghiari autentici, dacă nu ştim limba română”. A spus-o, clar şi răspicat, Frunda Gyorgy.
Desigur, nici nu se poate altfel cât timp împotriva poporului român şi a limbii române se duce o deşănţată şi permanentă propagandă de discreditare, atât de către liderii minorităţii maghiare, cât, mai ales, de către întreaga presă de limbă maghiară din România. Oare nu Marko Bela era cel care spunea, pe vremea când era (data trecută) viceprim-ministru al Guvernului României, „cel ce este funcţionar aici, în ţinutul secuiesc, mănâncă pâinea noastră (…) apoi atunci, să poftească să vorbească în limba maghiară”! Într-o publicaţie de limbă maghiară din Sfântu-Gheorghe, un oarecare Kolumban Gabor scria fără pic de ruşine: „Nu ne putem resemna deoarece ne este dragă această limbă. Or noi, blegii, permitem ca o naţiune care nu are rădăcini aici, pe pământul nostru secuiesc să ne domine încet, încet, să renunţăm şi la limba noastră (…) Aici, unde noi suntem locuitori băştinaşi, să avem curaj încât să cerem fi ecărui invadator, fără rădăcini aici, la noi, să ni se adreseze în limba maghiară”!
Nu poţi să nu te întrebi: oare ce o fi în capul acestui Kolumban Gabor? Pe ce lume trăieşte? Cine atentează în România la „fi inţa” limbii maghiare? Cine nu-i dă dreptul s-o folosească în orice împrejurare? Răspunsul îl găsim chiar în rândurile de mai sus, de-a dreptul injurioase şi ofensatoare la adresa poporului român, dar şi mincinoase, pe care individul respectiv le-a scris fără ca cineva să-l tragă la răspundere. Fiindcă, dacă e să vorbim cu cărţile pe masă, cum se spune, cu dovezile incontestabile ale istoriei, atunci vom putea vedea „naţiunea care nu are rădăcini aici”. După cum acestea au dovedit cine sunt adevăraţii invadatori ai acestor pământuri, numite acum „secuieşti”!
Citez din „Gesta Hungarorum”, cronica lui Anonimus, notarul regelui ungur Bela (Se pare că Bela al III-lea: 1173-1196): „… În vremea aceea, ungurii nu aveau în mintea lor altceva decât să ocupe ţări şi să subjuge popoare, îndeletnicindu-se cu războiul. De aceea, în acele vremuri, ungurii iubeau aşa de mult să sugă sânge omenesc, precum iubeşte lipitoarea; şi de nu ar fi făcut aşa, nu ar fi lăsat urmaşilor lor atâtea ţări frumoase”. În calea lor a ieşit şi ducele Menu Morut, stăpân peste vechile pământuri ale Bihorului. Scrie acelaşi Anonimus: „Spuneţi lui Arpad, ducele Ungariei, stăpânul vostru. Îi suntem datori ca prietenul unui prieten cu toate cele ce îi sunt necesare, pentru că omul este oaspete şi duce lipsă de multe. Dar pământul ce l-a cerut de la bunăvoinţa noastră nu-l vom ceda în niciun fel, atât timp cât vom fi în viaţă”.
Nu mai vreţi să-l recunoaşteţi pe Anonimus? Nu vă convin cele scrise de el? E treaba voastră. Basna privitoare la compilarea scrierii sale de un oarecare Vancsa, astfel încât aceasta să devină favorabilă românilor, nu o cred nici cei care au scornit-o!
Arătând toate acestea, nu pot să nu constat că este tristă şi inacceptabilă strădania unora dintre politicienii unguri din România de a face din folosirea limbii maghiare, vizavi de învăţarea limbii române, o problemă politică. Acelaşi profesor dr. Balazs Lajas punea această chestiune într-un mod cel puţin tendenţios, întrebându-se dacă „învăţarea limbii române este un drept, sau o obligaţie”? Oare ce alt răspuns logic i s-ar putea da în afara celui care să precizeze că învăţarea limbii române de către toţi cetăţenii României este atât un drept, cât şi o obligaţie! Este un drept ce decurge din calitatea lor de cetăţeni ai ţării, care au aceleaşi drepturi şi îndatoriri, prevăzute în Constituţie. Este şi o obligaţie ce decurge şi din calitatea de cetăţeni ai ţării, dar şi din prevederea constituţională privitoare la limba ofi cială din România. Pe de altă parte, cunoaşterea limbii ofi ciale de către toţi cetăţenii ţării, indiferent de naţionalitate, constituie şi un factor al coeziunii şi integrării sociale.
Se duce permanent şi cu o intensitate tot mai sporită, de către liderii minorităţii maghiare din România, o campanie pentru promovarea bilingvismului, mai ales în unele zone geografi ce din Ardeal, unde există importante comunităţi maghiare.
Şi în România, ca şi în Uniunea Europeană, folosirea limbilor minoritare şi regionale se face în conformitate cu Cartea Europeană a Limbilor Regionale şi Minoritare, adoptată la Strasbourg, în 1992, semnată de România în 1995 şi ratifi cată prin Legea Nr. 282/2007. Numai că respectiva campanie pentru promovarea bilingvismului, aşa cum este concepută şi urmărită de către militanţii udemerişti, este, în mod voit, denaturată, fi indcă în realitate este o campanie falsă, fără obiect. Bilingvismul promovat cu atâta râvnă de către Marko Bela et comp. există în viaţa de toate zilele. Cine poate nega că în localităţile din Ardeal cu populaţie mixtă, română şi maghiară, nu se folosesc ambele limbi, atât de unii, cât şi de ceilalţi?
De fapt, prin susţinerea bilingvismului, liderii maghiari urmăresc cu totul altceva. Anume ca în România să existe două limbi ofi ciale: româna şi maghiara. „Bilingvismul ar însemna ca în anumite unităţi teritorial-administrative cele două limbi, româna şi maghiara, să aibă un statut egal” - spune Marko Bela. Kelemen Hunor lansează şi el acelaşi deziderat: „UDMR trebuie să muncească zi de zi pentru recunoaşterea limbii maghiare ca limbă ofi cială, la nivel local şi regional”.
Analizând mai profund chestiunea bilingvismului, pentru care militează atât de asiduu liderii maghiari din România, nu este prea greu ca să ne dăm seama că şi prin această strădanie, ca şi prin celelalte de acest fel (autonomia etnică, revenirea ţării la fostele „regiuni istorice tradiţionale” etc.) nu se urmăreşte altceva decât slăbirea permanentă şi continuă a funcţiilor importante ale statului unitar şi naţional român, iar în cele din urmă dispariţia acestuia.
Că nu e nicio exagerare în cele de mai sus, mărturie stă, de exemplu, proiectul de modifi care a Constituţiei României. Acolo, la Art. 119, nu se mai vorbeşte doar de „autonomia locală” şi de „descentralizarea serviciilor publice”, ci şi de folosirea limbii minorităţilor naţionale „în scris şi oral în relaţiile cu autorităţile publice locale şi în serviciile publice descentralizate”. Aceasta chiar dacă minoritatea reprezintă doar un procent nesemnifi cativ din populaţia locală. Nu se mai precizează, deci, cât anume trebuie să fi e procentul populaţiei minoritare, ci doar se spune „să fi e semnifi cativ”! S-a ajuns ca în judeţul Suceava cei 400 de minoritari unguri, din care fac parte şi cei din familiile mixte, să fi e declaraţi ca fi ind „o importantă minoritate ungurească”!
Să nu avem în vedere doar ce va fi în viitor, ci să vedem ce este acum. Anume, cum se respectă, de exemplu, dispoziţiile legale privitoare la inscripţionarea tăbliţelor amplasate la intrarea şi ieşirea din localitate. La Cluj-Napoca, minoritatea maghiară reprezintă mai puţin de 19 la sută din populaţia oraşului, dar tăbliţele sunt bilingve! În municipiul Reghin, judeţul Mureş, din cei peste 36.000 de locuitori, doar 12,2 la sută sunt de etnie maghiară, în timp ce nu există niciun locuitor de etnie germană, cu toate acestea tăbliţele sunt trilingve: română, maghiară şi germană! În Braşov, conform ultimului recensământ ofi cial, cel din 2002, deşi doar puţin peste 8 la sută din populaţie reprezintă minoritatea maghiară şi peste 4 la sută pe cea germană, tăbliţele de la intrare în marele municipiu de sub Tâmpa sunt trilingve!! Asemenea exemple sunt nenumărate pe teritoriul Transilvaniei, atât în localităţile urbane, cât şi în cele rurale.
În ultima vreme, într-o serie de localităţi din judeţele Covasna şi Harghita (exemplu: comuna Ditrău - foto), tăbliţele indicatoare sunt inscripţionate şi cu aşa-zisa scriere „runică”, cu motivaţia că este vechea scriere a secuilor. Asupra acesteia există, însă, o multitudine de păreri controversate, astfel că adevărul despre scrierea runică este departe de a fi descifrat. Ultimele cercetări au dus la concluzia că aşazisele „runice secuieşti” nu depăşesc în vechime secolul al XVII-lea, ele fi ind mai degrabă nişte semne cu caracter criptic, făcute de preoţii locali.
Cu toate că acestea încalcă prevederile legale, nu am auzit însă ca Instituţia Prefectului - Judeţul Harghita, ori alte organe abilitate să se fi sesizat asupra acestei inscripţionări fantasmagorice, care nu sunt altceva decât încă o modalitate de a se eluda legea, de a se forţa lucrurile într-o direcţie pe care extremismul şi revizionismul maghiar o urmăreşte cu încrâncenare. Între acestea se numără şi strădania de a combate cu orice preţ şi „blasfemia” ce se afl ă în Cronica Maghiară a lui Simon de Keza, scrisă între anii 1282-1285, în care autorul afi rmă, între altele că secuii s-au stabilit „în munţii de margine, alături de românii băştinaşi, de la care au învăţat scrierea. De altfel, secuii au împrumutat de la români multe obiceiuri, le-au adoptat unele elemente ale portului, modul de a-şi construi casele”. Fără comentarii.
Limba română s-a născut ca o expresie a unităţii lingvisticii europene, dezvoltată de-a lungul veacurilor, pe vatra istorică carpato- danubiano-balcanică. Ea este singura limbă din această zonă geografi că a Europei ancorată în marea tradiţie a unui trecut îndepărtat. Iată, deci, de ce limba română poate fi socotită ca făcând parte dintre aşa-numitele „limbi-releu” ale Europei contemporane, deoarece este singura care şi-a păstrat caracterul unitar - cu toate agresiunile la care a fost supusă -, în timp ce cele mai multe dintre limbile moderne ale Europei se caracterizează prin zeci de dialecte locale, care nu de puţine ori fac imposibilă comunicarea între indivizi de aceeaşi naţionalitate, aceştia fi ind nevoiţi să apeleze la limba literară, spre a se putea înţelege. Datorită acestui caracter unitar, limba română îşi păstrează marea ei putere de expresie, ca limbă matricială.
Această calitate decurge din faptul că limba română are o mulţime de cuvinte ce se regăsesc în multe limbi europene şi chiar asiatice; are o scriere latină; are cel mai apropiat lexic de lexicul limbii latine şi este o limbă fonetică în proporţie de 95 la sută. Datorită acestui caracter fonetic, atât scrisul, cât şi cititul se învaţă uşor de cei care nu sunt vorbitori ai limbii române. Acest adevăr a fost şi este afi rmat de marea majoritate a străinilor care s-au stabilit în ţara noastră, în ultimii 20 de ani.
Aflând acest lucru, mi-am amintit, desigur, de situaţia, cu totul anormală, când mulţi cetăţeni români de etnie maghiară, mai ales, deşi născuţi şi crescuţi în România, declară că nu cunosc limba română! Culmea este că fac această afirmaţie şi mulţi dintre absolvenţii liceelor cu predare în limba maghiară, care se zice că „au învăţat” limba română timp de 12 ani! Îţi vine să exclami: incredibil, dar adevărat! Şi nu poţi să nu te întrebi: cum este posibil?
Răspunsul l-am afl at dintr-un articol apărut într-o publicaţie de limbă maghiară, al cărui autor este prof. dr. Balazs Lajas, din Miercurea- Ciuc, care scria: „Limba română a devenit cea mai grea materie pentru elevii maghiari, depăşind proverbiala matematică”. Asta, în timp ce alte limbi, precum engleza, sau germana - afi rmă tot dumnealui - sunt învăţate şi chiar vorbite cu uşurinţă de către aceştia! Oare cum este posibil? Nu tot în şcoală se învaţă şi limbile respective? Le este alocat cumva un număr mai mare de ore? Nicidecum! Atunci? Singurul răspuns logic este că nu se doreşte, de fapt, învăţarea limbii române de către elevii maghiari. Pentru că „a devenit o vanitate să nu se înveţe limba română în liceele maghiare. Se zice că aşa suntem maghiari autentici, dacă nu ştim limba română”. A spus-o, clar şi răspicat, Frunda Gyorgy.
Desigur, nici nu se poate altfel cât timp împotriva poporului român şi a limbii române se duce o deşănţată şi permanentă propagandă de discreditare, atât de către liderii minorităţii maghiare, cât, mai ales, de către întreaga presă de limbă maghiară din România. Oare nu Marko Bela era cel care spunea, pe vremea când era (data trecută) viceprim-ministru al Guvernului României, „cel ce este funcţionar aici, în ţinutul secuiesc, mănâncă pâinea noastră (…) apoi atunci, să poftească să vorbească în limba maghiară”! Într-o publicaţie de limbă maghiară din Sfântu-Gheorghe, un oarecare Kolumban Gabor scria fără pic de ruşine: „Nu ne putem resemna deoarece ne este dragă această limbă. Or noi, blegii, permitem ca o naţiune care nu are rădăcini aici, pe pământul nostru secuiesc să ne domine încet, încet, să renunţăm şi la limba noastră (…) Aici, unde noi suntem locuitori băştinaşi, să avem curaj încât să cerem fi ecărui invadator, fără rădăcini aici, la noi, să ni se adreseze în limba maghiară”!
Nu poţi să nu te întrebi: oare ce o fi în capul acestui Kolumban Gabor? Pe ce lume trăieşte? Cine atentează în România la „fi inţa” limbii maghiare? Cine nu-i dă dreptul s-o folosească în orice împrejurare? Răspunsul îl găsim chiar în rândurile de mai sus, de-a dreptul injurioase şi ofensatoare la adresa poporului român, dar şi mincinoase, pe care individul respectiv le-a scris fără ca cineva să-l tragă la răspundere. Fiindcă, dacă e să vorbim cu cărţile pe masă, cum se spune, cu dovezile incontestabile ale istoriei, atunci vom putea vedea „naţiunea care nu are rădăcini aici”. După cum acestea au dovedit cine sunt adevăraţii invadatori ai acestor pământuri, numite acum „secuieşti”!
Citez din „Gesta Hungarorum”, cronica lui Anonimus, notarul regelui ungur Bela (Se pare că Bela al III-lea: 1173-1196): „… În vremea aceea, ungurii nu aveau în mintea lor altceva decât să ocupe ţări şi să subjuge popoare, îndeletnicindu-se cu războiul. De aceea, în acele vremuri, ungurii iubeau aşa de mult să sugă sânge omenesc, precum iubeşte lipitoarea; şi de nu ar fi făcut aşa, nu ar fi lăsat urmaşilor lor atâtea ţări frumoase”. În calea lor a ieşit şi ducele Menu Morut, stăpân peste vechile pământuri ale Bihorului. Scrie acelaşi Anonimus: „Spuneţi lui Arpad, ducele Ungariei, stăpânul vostru. Îi suntem datori ca prietenul unui prieten cu toate cele ce îi sunt necesare, pentru că omul este oaspete şi duce lipsă de multe. Dar pământul ce l-a cerut de la bunăvoinţa noastră nu-l vom ceda în niciun fel, atât timp cât vom fi în viaţă”.
Nu mai vreţi să-l recunoaşteţi pe Anonimus? Nu vă convin cele scrise de el? E treaba voastră. Basna privitoare la compilarea scrierii sale de un oarecare Vancsa, astfel încât aceasta să devină favorabilă românilor, nu o cred nici cei care au scornit-o!
Arătând toate acestea, nu pot să nu constat că este tristă şi inacceptabilă strădania unora dintre politicienii unguri din România de a face din folosirea limbii maghiare, vizavi de învăţarea limbii române, o problemă politică. Acelaşi profesor dr. Balazs Lajas punea această chestiune într-un mod cel puţin tendenţios, întrebându-se dacă „învăţarea limbii române este un drept, sau o obligaţie”? Oare ce alt răspuns logic i s-ar putea da în afara celui care să precizeze că învăţarea limbii române de către toţi cetăţenii României este atât un drept, cât şi o obligaţie! Este un drept ce decurge din calitatea lor de cetăţeni ai ţării, care au aceleaşi drepturi şi îndatoriri, prevăzute în Constituţie. Este şi o obligaţie ce decurge şi din calitatea de cetăţeni ai ţării, dar şi din prevederea constituţională privitoare la limba ofi cială din România. Pe de altă parte, cunoaşterea limbii ofi ciale de către toţi cetăţenii ţării, indiferent de naţionalitate, constituie şi un factor al coeziunii şi integrării sociale.
Se duce permanent şi cu o intensitate tot mai sporită, de către liderii minorităţii maghiare din România, o campanie pentru promovarea bilingvismului, mai ales în unele zone geografi ce din Ardeal, unde există importante comunităţi maghiare.
Şi în România, ca şi în Uniunea Europeană, folosirea limbilor minoritare şi regionale se face în conformitate cu Cartea Europeană a Limbilor Regionale şi Minoritare, adoptată la Strasbourg, în 1992, semnată de România în 1995 şi ratifi cată prin Legea Nr. 282/2007. Numai că respectiva campanie pentru promovarea bilingvismului, aşa cum este concepută şi urmărită de către militanţii udemerişti, este, în mod voit, denaturată, fi indcă în realitate este o campanie falsă, fără obiect. Bilingvismul promovat cu atâta râvnă de către Marko Bela et comp. există în viaţa de toate zilele. Cine poate nega că în localităţile din Ardeal cu populaţie mixtă, română şi maghiară, nu se folosesc ambele limbi, atât de unii, cât şi de ceilalţi?
De fapt, prin susţinerea bilingvismului, liderii maghiari urmăresc cu totul altceva. Anume ca în România să existe două limbi ofi ciale: româna şi maghiara. „Bilingvismul ar însemna ca în anumite unităţi teritorial-administrative cele două limbi, româna şi maghiara, să aibă un statut egal” - spune Marko Bela. Kelemen Hunor lansează şi el acelaşi deziderat: „UDMR trebuie să muncească zi de zi pentru recunoaşterea limbii maghiare ca limbă ofi cială, la nivel local şi regional”.
Analizând mai profund chestiunea bilingvismului, pentru care militează atât de asiduu liderii maghiari din România, nu este prea greu ca să ne dăm seama că şi prin această strădanie, ca şi prin celelalte de acest fel (autonomia etnică, revenirea ţării la fostele „regiuni istorice tradiţionale” etc.) nu se urmăreşte altceva decât slăbirea permanentă şi continuă a funcţiilor importante ale statului unitar şi naţional român, iar în cele din urmă dispariţia acestuia.
Că nu e nicio exagerare în cele de mai sus, mărturie stă, de exemplu, proiectul de modifi care a Constituţiei României. Acolo, la Art. 119, nu se mai vorbeşte doar de „autonomia locală” şi de „descentralizarea serviciilor publice”, ci şi de folosirea limbii minorităţilor naţionale „în scris şi oral în relaţiile cu autorităţile publice locale şi în serviciile publice descentralizate”. Aceasta chiar dacă minoritatea reprezintă doar un procent nesemnifi cativ din populaţia locală. Nu se mai precizează, deci, cât anume trebuie să fi e procentul populaţiei minoritare, ci doar se spune „să fi e semnifi cativ”! S-a ajuns ca în judeţul Suceava cei 400 de minoritari unguri, din care fac parte şi cei din familiile mixte, să fi e declaraţi ca fi ind „o importantă minoritate ungurească”!
Să nu avem în vedere doar ce va fi în viitor, ci să vedem ce este acum. Anume, cum se respectă, de exemplu, dispoziţiile legale privitoare la inscripţionarea tăbliţelor amplasate la intrarea şi ieşirea din localitate. La Cluj-Napoca, minoritatea maghiară reprezintă mai puţin de 19 la sută din populaţia oraşului, dar tăbliţele sunt bilingve! În municipiul Reghin, judeţul Mureş, din cei peste 36.000 de locuitori, doar 12,2 la sută sunt de etnie maghiară, în timp ce nu există niciun locuitor de etnie germană, cu toate acestea tăbliţele sunt trilingve: română, maghiară şi germană! În Braşov, conform ultimului recensământ ofi cial, cel din 2002, deşi doar puţin peste 8 la sută din populaţie reprezintă minoritatea maghiară şi peste 4 la sută pe cea germană, tăbliţele de la intrare în marele municipiu de sub Tâmpa sunt trilingve!! Asemenea exemple sunt nenumărate pe teritoriul Transilvaniei, atât în localităţile urbane, cât şi în cele rurale.
În ultima vreme, într-o serie de localităţi din judeţele Covasna şi Harghita (exemplu: comuna Ditrău - foto), tăbliţele indicatoare sunt inscripţionate şi cu aşa-zisa scriere „runică”, cu motivaţia că este vechea scriere a secuilor. Asupra acesteia există, însă, o multitudine de păreri controversate, astfel că adevărul despre scrierea runică este departe de a fi descifrat. Ultimele cercetări au dus la concluzia că aşazisele „runice secuieşti” nu depăşesc în vechime secolul al XVII-lea, ele fi ind mai degrabă nişte semne cu caracter criptic, făcute de preoţii locali.
Cu toate că acestea încalcă prevederile legale, nu am auzit însă ca Instituţia Prefectului - Judeţul Harghita, ori alte organe abilitate să se fi sesizat asupra acestei inscripţionări fantasmagorice, care nu sunt altceva decât încă o modalitate de a se eluda legea, de a se forţa lucrurile într-o direcţie pe care extremismul şi revizionismul maghiar o urmăreşte cu încrâncenare. Între acestea se numără şi strădania de a combate cu orice preţ şi „blasfemia” ce se afl ă în Cronica Maghiară a lui Simon de Keza, scrisă între anii 1282-1285, în care autorul afi rmă, între altele că secuii s-au stabilit „în munţii de margine, alături de românii băştinaşi, de la care au învăţat scrierea. De altfel, secuii au împrumutat de la români multe obiceiuri, le-au adoptat unele elemente ale portului, modul de a-şi construi casele”. Fără comentarii.
http://condeiulardelean.ro/articol/limba-romana-limba-nationala-singura-limba-oficiala-romania
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu