Ce aniversează ungurii la 15 martie?

... uciderea a peste 40.000 români care nu înţelegeau să intre în raiul oferit de aristocraţia maghiară. Între aceşti 40.000 de români omorâţi de unguri şi secui intră: 4 prefecţi şi 10 tribuni, 100 de centurioni căzuţi în lupte, 100 de preoţi şi protopopi spânzuraţi, 300 de sate arse, restul pieriţi, tăiaţi, împuşcaţi, spânzuraţi, căzuţi în lupte.

Idele lui Marte în Arealul anilor 1848-1849
de Ion CERNAT | Crai nou nr. 4387 :: joi, 15 martie 2007 |15.03.2007|

Motto: "Poţi să călătoreşti zile în şir în Ardeal fără să auzi un cuvânt unguresc." (istoricul ungur Köváry)
În sfârşit, Marko Bela, ales iarăşi în fruntea organizaţiei antiromâneşti UDMR, n-a mai putut să-şi ascundă intenţia de a destabiliza situaţia din statul român, şi-a dat mâna cu pastorul episcop spion, cerând ultimativ autonomia culturală şi teritorială pentru secuio-maghiarii din Ardeal. Până acum poetul care semăna la înfăţişare cu Lenin, de la care şi-a însuşit dogma "autodeterminare până la despărţire", era considerat un moderat, îşi lua conştiincios tainul de la Bucureşti, intrând în toate guvernările, condiţionând sprijinul de obţinerea şi întărirea unor privilegii pentru secuio-maghiari. Masca a fost aruncată; rămâne să aflăm ce promisiuni s-au făcut, din imbold propriu sau la insistenţa comisarilor europeni, de către guvernanţii români şi Preşedinte. Dacă, aşa cum se spune, deşi eu refuz să cred, Preşedintele le-a promis autonomie şi crearea unui stat în stat, atunci cu atât mai mult este îndreptăţită suspendarea din funcţie, după o cercetare amănunţită. Schimbarea de atitudine la Marko Bela nu este întâmplătoare; are loc în preajma aniversării, ca în fiecare an, la 15 martie, a "revoluţiei" maghiare şi secuieşti, care a urmărit refacerea Ungariei Mari şi a unui Imperiu unguresc în S-E Europei.

........

Să ne aşteptăm şi în acest an ca reprezentanţii "splendidei rase" - ungurii de gradul II cu secuii şi ungurii din Pustă, care intră în România ca în-tr-o stână fără câini, să aniverseze "revoluţia" lor mult trâmbiţată, care de fapt este o contrarevoluţie, desfăşurată sub forma unui război purtat împotriva celor care nu voiau să fie unguri, într-o "patrie comună". Ce aniversează, de fapt, ungurii la 15 martie? S-o spunem direct, fără să mai invocăm mitul împăcării dintre cele două naţiuni asuprite, în egală măsură, de un duşman comun: Imperiul habsburgic. Aniversează, nici mai mult, nici mai puţin, decât uciderea a peste 40.000 ro-mâni care nu înţelegeau să intre în raiul oferit de aristocraţia maghiară. Între aceşti 40.000 de români omorâţi de unguri şi secui intră: 4 prefecţi şi 10 tribuni, 100 de centurioni căzuţi în lupte, 100 de preoţi şi protopopi spânzuraţi, 300 de sate arse, restul pieriţi, tăiaţi, împuş-caţi, spânzuraţi, căzuţi în lupte.

Dacă anul revoluţionar 1848-1849 poate fi considerat o "primăvară a popoarelor", pentru românii din Transilvania a fost o lungă iarnă, din care au ieşit printr-un război revoluţionar purtat împotriva împilatorilor de veacuri - un-gurii -, pentru menţinerea naţiunii politice ro-mâne în chiar inima românismului. O ideologie mai veche şi mai nouă vrea să acrediteze ideea că doar aristocraţia maghiară, vârfurile condu-cătoare, animate de fantasmele hungarismului ar fi vinovate de ceea ce s-a întâmplat în Ar-dealul românesc. Nimic mai fals. Pe câmpul de luptă nu s-au prezentat doar nemeşii şi grofii unguri; în cea mai mare parte de altă origine, decât maghiară, între care şi mulţi de origine românească, toate silniciile, schingiuirile, spânzurătorile, execuţiile au fost făcute de unguri şi secui, fără deosebire de clasă socială.

Când, la 15 martie 1848, Dieta maghiară, întrunită la Pojon-Bratislava, declară indepen-denţa naţiunii maghiare, desfiinţarea obligaţii-lor feudale, a iobăgiei, dar şi, lucru grav, unirea Transilvaniei cu Ungaria, fără, însă, să consulte voinţa românilor, începe războiul împotriva Austriei, românii se pun în mişcare şi îşi al-cătuiesc propriul program revoluţionar, pre-zentat în Adunarea Naţională de la Blaj, din 3/5 mai 1848, în care se cere recunoaşterea po-litică a naţiunii române şi se protestează împo-triva unirii forţate a Transilvaniei cu Ungaria. Românii se aliază cu habsburgii care le-au pro-mis recunoaşterea şi egalitatea între naţiunile componente ale Imperiului şi autonomia Tran-silvaniei, ceea ce s-a şi recunoscut prin Consti-tuţia din 4 martie 1849. S-a spus cu destulă îndreptăţire că românii au ales din două rele, răul cel mai mic: între cel care nu te recunoaşte, dar pozează în faţa lumii şi a istoriei ca democrat şi umanist, care-şi ascunde intenţia de a-i maghiariza pe toţi, într-o patrie una şi nedes-părţită, care suportă greu "sângele puturos de valah" şi cel care-ţi oferă ceva, era firesc să-l sprijini şi să te aliezi cu el. Românii, prin con-ducătorii lor, Avram Iancu, Simion Bărnuţiu, Eftimie Murgu, Andrei Mureşanu, Andrei Şaguna etc. n-au fost "amăgiţi" de habsburgi, cum susţin ungurii, dimpotrivă, s-au ridicat la luptă, în condiţii de inferioritate ca pregătire militară şi înzestrare cu arme şi muniţie, în primul rând pentru recunoaşterea naţionali-tăţii. Când n-au mai putut îndura silniciile ungureşti, s-au adunat din nou la Blaj, între 25-28 septembrie 1848 şi au hotărât organi-zarea lor ostăşească, după care au trecut la de-zarmarea gărzilor secuieşti şi la preluarea administraţiei Transilvaniei.

Cu toate că Dieta maghiară votase desfiin-ţarea iobăgiei, nobilii maghiari din Transilva-nia au împiedicat aplicarea legii, voind să-şi prelungească vechile privilegii pe seama iobagilor români. S-a ajuns la lupte şi asasinate în masă: la Mihalţ au fost omorâţi 13 ţărani români, iar la Luna 20. Centrul de rezistenţa al românilor s-a fixat în Munţii Apuseni, având drept conducător pe Avram Iancu, "Crăişorul munţilor", şi pe prefecţii Simion Balint, Nicolae Solomon, Ion Axente Sever, Ion Buteanu, Mihai Andreica şi alţii. Conducătorul contrarevoluţiei maghiare, renegatul Lajos Kossuth, şi-a dat seama că până când nu înfrânge rezistenţa românilor, nu poate realiza marele obiectiv al Ungariei Mari şi al unui Im-periu unguresc. Cetatea Munţi-lor Apuseni a fost asaltată de trupe ungureşti, conduse de ofi-ţerii Hatvany, apoi Kemény şi pe urmă de Vasváry Pál, care, cu cei 3.000 de secui, este în-vins la Fântânele şi cade în lup-tă. Între timp, ungurii au orga-nizat aşa numitele "tribunale de sânge", conduse de comisa-rul secui Lajos Csany, dezlănţuind o represiune furibundă. Acestei prigoane i-a căzut victimă şi democratul sas, Stephan Ludwig-Roth, care a avut curajul şi cinstea de a spune în Dieta de la Cluj, că în Ardeal nu-i nevoie de o limbă oficială, deoarece aceasta există: este limba română.

Nu au lipsit nici promisiunile, vorbe goale, făcute în timpul tratativelor, care nu ofereau nimic românilor, cărora le-au căzut pradă naivitatea romantică a lui Nicolae Bălcescu şi Cezar Boliac, dar nu l-au putut îndoi pe Avram Iancu, care-i cunoştea bine pe unguri. Ce spun în esenţă promisiunile făcute de Kossuth şi Simonffy: "iubire şi iertarea patriei (citeşte Ungaria Mare) pentru rătăcirile politice; dacă refuză sunt ameninţaţi cu exterminarea şi depopularea prin foc şi sabie". Românii trebuiau să depună armele; Avram Iancu le-a propus un armistiţiu şi s-a declarat neutru în luptele ungurilor cu habsburgii şi cu ruşii, chemaţi în ţară de tânărul Francisc Iosif. La Siria, pe 13 august 1849, armata contrarevoluţionară maghiară a capitulat. Cei 13 generali, care nu toţi sunt unguri, împuşcaţi de habsburgi, sunt vinovaţi de moartea a zeci de mii de români. Ungurii i-au făcut eroi, deşi sunt nişte criminali, iar guvernanţii români, sub formula prostească, "să uită trecutul" le-a dat voie ungurilor din Transilvania şi Ungaria să amplaseze statuia celor 13 criminali la Arad.

Contrarevoluţia ungurească şi secuiască n-a putut realiza Ungaria Mare cu, atunci, 14 milioane locuitori, dintre care numai 5.250.000 erau unguri, ceilalţi 8.750.000 - români şi slavi şi alţii, trebuiau maghiarizaţi, dar nu au renunţat nici după, nici acum, la Ungaria Sfântului Ştefan.

Români, români, aduceţi-vă aminte de vor-bele lui Iancu: "Nu cu argumente filosofice şi umanitare vei convinge pe aceşti tirani, ci cu lancea lui Horea". Şi atunci şi acum, ungurii vor să apară în ochii Europei ca nişte apostoli ai libertăţii, democraţiei, drepturilor omului, apărători ai civilizaţiei şi valorilor europene, ce mai, "buricul pământului", încât poţi zice liniştit: "Dumnezeu i-a făcut pe unguri şi pe urmă a stat!".

Notă: O preconizată istorie româno-maghiară trebuie să se facă, obligatoriu, cu contribuţia istoricilor români, Dogaru de la Institutul de istorie militară din Bucureşti şi a prof.univ. Vasile Russu de la Universitatea "Al.I.Cuza" din Iaşi, cei care i-au "citit" cel mai bine unguri.

10 martie 2007

Ion Cernat
http://www.partidulcivicmaghiar.com/Articol.asp?ID=236