Comemorarea criminalor de război de către grupurile de tineri maghiari extremişti, flash-mob-urile ilegale organizate de către Partidul Civic Maghiar în Piaţa Unirii, declaraţiile belicoase şi antiromâneşti au atins în această vineri un apogeu periculos. Liderii UDMR, susţinuţi de PCM şi de organizaţiile EMI şi HVIM, au înmânat primarului Sorin Apostu o listă de propuneri care marchează finalul toleranţei interetnice din Cluj-Napoca şi începutul unor vremuri de tristă amintire.
Trec peste exprimarea puerilă şi incorectă din punct de vedere gramatical a unor politicieni locali, membri ai Consiliului Local al municipiului Cluj-Napoca, persoane care propun şi votează săptămânal hotăriri care privesc toţi clujenii. Am să mă opresc asupra a două dintre punctele din lista de cele 11 puncte, numită de petiţionari “lista cu 10 propuneri”. Primul punct, cel al plăcuţelor de la intrarea oraşului şi punctul 10, care efectiv doreşte înlăturarea oricărui simbol monumental al identităţii româneşti din Cluj-Napoca.
Laszlo Attila, Csoma Botond, Molnos Lajos, Irsay Miklos, Somogyi Gyula şi Cyika Tihamer, autorii petiţiei, doresc nu mai puţin decât introducerea conceputului de “numerus clausus”, în semnalizarea rutieră, tăbliţe turistice, concerte, afişe ale Primăriei şi chiar în colinde. Aceştia revendică prezenţa limbei maghiare, cu toate că legea prevede că acest lucru este obligatoriu doar în localităţile cu peste 20% populaţie minoritară, pe plăcuţele de la intrare în oraş. Un precedent a fost făcut în acest sens în Câmpia Turzii unde, cu toate că doar 3% din populaţie e maghiară, printr-o decizie controversată a Curţii de Apel Cluj. Câmpia Turzii va avea înscrisă în curând pe plăcuţele de delimitare teritorială, denumirea de “Aranyosgyéres”, cu doar 3% unguri. Extrapolând, putem spune că liderii politici maghiari urmează ridicolul dicton “Unde este un ungur, acolo facem o ţară!”. Dar mai grav este că acelaşi Csoma Botond a declarat că după terminarea campaniei electorale, Clujul va avea aceeaşi soartă.
Imprimarea plăcuţelor nu este, de fapt, un demers de normalitate şi multiculturalitate, mai ales că el este nefondat, potrivit legii, atât la Câmpia Turzii cât şi la Cluj-Napoca. În momentul în care se cer colinde în ungureşte, cântăreţi maghiari la fiecare concert al municipalităţii, site-uri oficiale în limba maghiară şi aşa mai departe, avem de a face cu o declaraţie de adversitate, pe principiul “numerus clausus”, adică o reprezentare proporţională în viaţa publică a maghiarilor, indiferent de numărul lor. Acest principiu a făcut istorie chiar la Cluj-Napoca în anii 1930, când studenţimea naţionalistă română condusă de Ion Moţa cerea o reprezentare proporţională a românilor în universităţile unde peste 80% din studenţi erau evrei.
În fapt, pe acest principiu marşează comunitatea maghiară din Cluj, revendicând Piaţa Unirii ca a lor, monumentul lui Matei Corvin ca a lor şi aşa mai departe. Adică o încălcare flagrantă a normelor multiculturalităţii, pe care aceştia le flutură cu ipocrizie. În mod real, acuzând discriminare, situaţia stă exact invers: în Cluj-Napoca există unităţi de învăţământ liceal şi universitar pentru maghiari, însă există unităţi similare pentru toată lumea, nu doar pentru români. O probă de admitere la facultate în limba maghiară este chiar proba de limbă, discriminatorie într-o ţară cu limbă de stat oficială, pe când la secţiile “româneşti”, nu există un asemenea test. Conceptul acesta se numeşte “discriminare pozitivă” şi pentru acest “cadou” al statului român maghiarii nu ne-au mulţumit, ci au găsit de cuviinţă să jignească din nou, prin revendicări stupide şi revanşarde.
Însă adevărata cireaşă de pe tort este următoarea revendicare: “Schimbaţi tăbliţele instigatoare la ură etnică din oraş. Să punem tăbliţe în amintirea unor evenimente în care am lucrat împreună pentru bunul comun al tuturor. Să ne amintim de lucrurile care ne leagă, nu de cele care ne separă. Acesta este adevăratul spirit al unui oraş multicultural.” Această propunere venită din partea unor politicieni UDMR este, fără îndoială, cea mai gravă declaraţie de ură şi de şovinism din 1989 încoace. Pot să spun, fără reţinere, că marchează momentul în care ungurii şi românii din Cluj au fost separaţi din nou, învrăjbiţi unii împotriva celorlalţi de către politicienii iresponsabili. Să ceri ca într-un oraş majoritar românesc să renunţi la simbolurile majorităţii, adică ale revoluţiei lui Avram Iancu, ale Memorandiştilor, ale Bisericii Strămoşeşti, ale Marii Uniri şi ale eliberării de sub ocupaţia horthystă, este o declaraţie de război. Nici mai mult, nici mai puţin. Şi dacă ar fi să disecăm această declaraţie, care sunt momentele când românii şi ungurii au lucrat împreună? În cele câteva secole de dominaţie austriacă şi ungurească, când românii erau naţie de rangul 3? În 1848, când Kossuth Lajos vroia să anexeze Transilvania Ungariei şi a ucis 40.000 de români? Sau în 1940, când la intrarea lui Miklos Horty în Cluj, pe un cal cu copite de aur, ungurii au ieşit euforici să îl primească, pentru ca a doua zi, ajutaţi de militarii unguri, să pornească propromuri împotriva românilor în Bihor, Maramureş, Sălaj şi Cluj?
“Amintirea unor evenimente în care am lucrat împreună” este doar o expresie perfidă, ascunsă. Ea poartă mesajul urii, mesajul superiorităţii de rasă, exact ca în 1940. Nu există momente în care românii şi ungurii să fi lucrat împreună, înainte de 1945, să zicem. Clujul lui Atilla, Boton şi Tihamer este un Cluj fără simboluri româneşti, cel mult comuniste. Este ironic, şi un Cluj fără simboluri maghiare, dacă ar fi să luăm ad literam această frază. Este mai şocant că această declaraţie nu a fost sancţionată de nimeni, nici legal, nici mediatic şi că vinde din partea unor politicieni maghiari aleşi! Refuz însă să atribui aceste afirmaţii şi votanţilor maghiari. Deocamdată.
Dacă nu am fi asistat la ipocrizia lor de ani buni, poate i-am crede. Lipsa lor de respect faţă de tot ceea ce înseamnă “românesc” nu a fost disimulată. Eliberarea oraşului de sub dominaţia hortyst-nazistă, eliberarea Budapestei de comunism de către armata română, ceremoniile de 1 decembrie, toate au fost tratate cu dispreţ de UDMR-işti, arătând cât ţin la multiculturalitate şi cât respectă românii. Mai mult, inaugurează un monument în cinstea revoluţiei anticomuniste de la Budapesta din 1956, un fel de uşă rotativă cu două feţe, dar mătură sub preş istoria oraşului nostru, când muncitorii unguri comunişti au înecat în sânge protestele studenţilor români anticomunişti din 1947.
Sper că toate aceste provocări să fie datorate doar campaniei electorale, însă evenimentele din ultimii ani arată că există şi o componentă constantă a acestor acţiuni, din 1990 şi până acum. Sper şi că poate cineva se va sesiza în legătură cu şovinismul şi rasismul pe care îl etalează liderii politic maghiari. La Cluj Napoca totul are însă şi o conotaţie antisemită, nesancţionată de “liderii” comunităţii mozaice de aici, desconpiraţi de rabinii din Israel ca falşi evrei, falşi rabini şi doar nişte comercianţi de amintiri dureroase şi de pământuri valoroase. Într-un final, dacă autorităţile nu vor lua măsuri cât mai grabnic, politicienii maghiari vor culege doar ce au semănat şi un” Târgu Mureş 1990″ nu pare, din păcate, deloc departe …
Trec peste exprimarea puerilă şi incorectă din punct de vedere gramatical a unor politicieni locali, membri ai Consiliului Local al municipiului Cluj-Napoca, persoane care propun şi votează săptămânal hotăriri care privesc toţi clujenii. Am să mă opresc asupra a două dintre punctele din lista de cele 11 puncte, numită de petiţionari “lista cu 10 propuneri”. Primul punct, cel al plăcuţelor de la intrarea oraşului şi punctul 10, care efectiv doreşte înlăturarea oricărui simbol monumental al identităţii româneşti din Cluj-Napoca.
Laszlo Attila, Csoma Botond, Molnos Lajos, Irsay Miklos, Somogyi Gyula şi Cyika Tihamer, autorii petiţiei, doresc nu mai puţin decât introducerea conceputului de “numerus clausus”, în semnalizarea rutieră, tăbliţe turistice, concerte, afişe ale Primăriei şi chiar în colinde. Aceştia revendică prezenţa limbei maghiare, cu toate că legea prevede că acest lucru este obligatoriu doar în localităţile cu peste 20% populaţie minoritară, pe plăcuţele de la intrare în oraş. Un precedent a fost făcut în acest sens în Câmpia Turzii unde, cu toate că doar 3% din populaţie e maghiară, printr-o decizie controversată a Curţii de Apel Cluj. Câmpia Turzii va avea înscrisă în curând pe plăcuţele de delimitare teritorială, denumirea de “Aranyosgyéres”, cu doar 3% unguri. Extrapolând, putem spune că liderii politici maghiari urmează ridicolul dicton “Unde este un ungur, acolo facem o ţară!”. Dar mai grav este că acelaşi Csoma Botond a declarat că după terminarea campaniei electorale, Clujul va avea aceeaşi soartă.
Imprimarea plăcuţelor nu este, de fapt, un demers de normalitate şi multiculturalitate, mai ales că el este nefondat, potrivit legii, atât la Câmpia Turzii cât şi la Cluj-Napoca. În momentul în care se cer colinde în ungureşte, cântăreţi maghiari la fiecare concert al municipalităţii, site-uri oficiale în limba maghiară şi aşa mai departe, avem de a face cu o declaraţie de adversitate, pe principiul “numerus clausus”, adică o reprezentare proporţională în viaţa publică a maghiarilor, indiferent de numărul lor. Acest principiu a făcut istorie chiar la Cluj-Napoca în anii 1930, când studenţimea naţionalistă română condusă de Ion Moţa cerea o reprezentare proporţională a românilor în universităţile unde peste 80% din studenţi erau evrei.
În fapt, pe acest principiu marşează comunitatea maghiară din Cluj, revendicând Piaţa Unirii ca a lor, monumentul lui Matei Corvin ca a lor şi aşa mai departe. Adică o încălcare flagrantă a normelor multiculturalităţii, pe care aceştia le flutură cu ipocrizie. În mod real, acuzând discriminare, situaţia stă exact invers: în Cluj-Napoca există unităţi de învăţământ liceal şi universitar pentru maghiari, însă există unităţi similare pentru toată lumea, nu doar pentru români. O probă de admitere la facultate în limba maghiară este chiar proba de limbă, discriminatorie într-o ţară cu limbă de stat oficială, pe când la secţiile “româneşti”, nu există un asemenea test. Conceptul acesta se numeşte “discriminare pozitivă” şi pentru acest “cadou” al statului român maghiarii nu ne-au mulţumit, ci au găsit de cuviinţă să jignească din nou, prin revendicări stupide şi revanşarde.
Însă adevărata cireaşă de pe tort este următoarea revendicare: “Schimbaţi tăbliţele instigatoare la ură etnică din oraş. Să punem tăbliţe în amintirea unor evenimente în care am lucrat împreună pentru bunul comun al tuturor. Să ne amintim de lucrurile care ne leagă, nu de cele care ne separă. Acesta este adevăratul spirit al unui oraş multicultural.” Această propunere venită din partea unor politicieni UDMR este, fără îndoială, cea mai gravă declaraţie de ură şi de şovinism din 1989 încoace. Pot să spun, fără reţinere, că marchează momentul în care ungurii şi românii din Cluj au fost separaţi din nou, învrăjbiţi unii împotriva celorlalţi de către politicienii iresponsabili. Să ceri ca într-un oraş majoritar românesc să renunţi la simbolurile majorităţii, adică ale revoluţiei lui Avram Iancu, ale Memorandiştilor, ale Bisericii Strămoşeşti, ale Marii Uniri şi ale eliberării de sub ocupaţia horthystă, este o declaraţie de război. Nici mai mult, nici mai puţin. Şi dacă ar fi să disecăm această declaraţie, care sunt momentele când românii şi ungurii au lucrat împreună? În cele câteva secole de dominaţie austriacă şi ungurească, când românii erau naţie de rangul 3? În 1848, când Kossuth Lajos vroia să anexeze Transilvania Ungariei şi a ucis 40.000 de români? Sau în 1940, când la intrarea lui Miklos Horty în Cluj, pe un cal cu copite de aur, ungurii au ieşit euforici să îl primească, pentru ca a doua zi, ajutaţi de militarii unguri, să pornească propromuri împotriva românilor în Bihor, Maramureş, Sălaj şi Cluj?
“Amintirea unor evenimente în care am lucrat împreună” este doar o expresie perfidă, ascunsă. Ea poartă mesajul urii, mesajul superiorităţii de rasă, exact ca în 1940. Nu există momente în care românii şi ungurii să fi lucrat împreună, înainte de 1945, să zicem. Clujul lui Atilla, Boton şi Tihamer este un Cluj fără simboluri româneşti, cel mult comuniste. Este ironic, şi un Cluj fără simboluri maghiare, dacă ar fi să luăm ad literam această frază. Este mai şocant că această declaraţie nu a fost sancţionată de nimeni, nici legal, nici mediatic şi că vinde din partea unor politicieni maghiari aleşi! Refuz însă să atribui aceste afirmaţii şi votanţilor maghiari. Deocamdată.
Dacă nu am fi asistat la ipocrizia lor de ani buni, poate i-am crede. Lipsa lor de respect faţă de tot ceea ce înseamnă “românesc” nu a fost disimulată. Eliberarea oraşului de sub dominaţia hortyst-nazistă, eliberarea Budapestei de comunism de către armata română, ceremoniile de 1 decembrie, toate au fost tratate cu dispreţ de UDMR-işti, arătând cât ţin la multiculturalitate şi cât respectă românii. Mai mult, inaugurează un monument în cinstea revoluţiei anticomuniste de la Budapesta din 1956, un fel de uşă rotativă cu două feţe, dar mătură sub preş istoria oraşului nostru, când muncitorii unguri comunişti au înecat în sânge protestele studenţilor români anticomunişti din 1947.
Sper că toate aceste provocări să fie datorate doar campaniei electorale, însă evenimentele din ultimii ani arată că există şi o componentă constantă a acestor acţiuni, din 1990 şi până acum. Sper şi că poate cineva se va sesiza în legătură cu şovinismul şi rasismul pe care îl etalează liderii politic maghiari. La Cluj Napoca totul are însă şi o conotaţie antisemită, nesancţionată de “liderii” comunităţii mozaice de aici, desconpiraţi de rabinii din Israel ca falşi evrei, falşi rabini şi doar nişte comercianţi de amintiri dureroase şi de pământuri valoroase. Într-un final, dacă autorităţile nu vor lua măsuri cât mai grabnic, politicienii maghiari vor culege doar ce au semănat şi un” Târgu Mureş 1990″ nu pare, din păcate, deloc departe …
George Bara
http://www.napocanews.ro/2009/11/atacul-sovinismului-radical-udmr-doreste-un-cluj-numerus-clausus-si-fara-simboluri-romanesti.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu