Batuta ca sa nu vorbeasca romaneste

Timoc, Serbia/ Romanian Global News

marţi, 16 octombrie 2007

Invatatoarea Milita si „pensionarcele" sale au felul lor de-a spune, pe Valea Timocului, ca oamenii s-au pastrat romani. Am nevoie de un invatator. Se spune despre unii oameni ca au idei putine si fixe. In Timoc fiind, eu am idei multe si fixe. Una este ca am nevoie de un invatator, neaparat. Vreau sa stiu cum a fost, cum e sa fii roman si sa nu ai voie sa-ti folosesti limba cu copiii din jurul tau, tot romani. In prima zi din Timoc ne strangem la sfintirea unei troite, pe pamantul lui Dusan Parvulovici, director al Federatiei Romanilor din Serbia si presedinte al Comitetului pentru Drepturile Omului din Negotin. Inca se iau interviuri cand il trag de maneca pe Dusan pana aflu unde sunt arondata sa-mi petrec noaptea. Primesc cazare la Negotin, la pachet cu un invatator: Milita Nesici Jurjevici, colaboratoare voluntara a lui Dusan, este invatatoare pensionara. Presimt ca vor urma nopti lungi! Milita vine sa ma ia de la Timoc Press, de unde imi trimisesem materialele in tara. Aha, e tanti aceea simpatica ce pusese flori la troita, la pranz. Mergem spre blocul ei, e aproape de biroul de unde am plecat. Pe drum, schimbam primele replici despre cum e in Romania, cum e in Timoc. Interlocutoarea mea e o femeie deschisa, careia ii place sa vorbeasca. Dar trebuie sa se gandeasca putin inainte de a spune ce vrea sa spuna - cuvintele nu-i curg intotdeauna usor, in romana. Mata, factor aglutinantin relatiile sociale Cand sa intram in bloc, apare Marko, motanul familiei. In Timoc, „pisica" e neologism sau nu e deloc, deci, firesc, nici „pisi" nu poate exista, ca sa chemi mata. O aud pe Milita strigand „mata, mata", ca sa cheme motanul, si zambesc larg. Nu cred ca s-a mai vorbit romaneste cu pisica, dat fiind ca sotul Militei e sarb, iar in casa, acum, se vorbeste sarbeste, de cand copiii au plecat pe drumurile lor. Aualeu, sotul! Imi epuizez rapid bruma de sarba pe care o stiu pentru cand trebuie sa schimb doua vorbe. Ma intrebase si preotul Boian al Malainitei ce am invatat in sarba cat am lucrat in Bosnia, pe front, si, dupa ce i-am enumerat candid primele trei injuraturi sarbesti de care mi-am adus aminte ca le repeta translatorul meu, a facut o fata de om oarecum dornic sa dispara de la locul imprudentei sale. Sper sa nu mai fiu provocata sa ma produc cu repertoriul in sarba... Dar asta am invatat si in Banat: o injuratura plasata strategic in fraza face parte din uneltele obligatorii de comunicare ale sarbilor cu mediul din jurul lor. Mai avem noi o vorba, asa, de drag fata de ei: cal breaz si sarb cuminte nu exista. Ceva de la unguri, ceva de la musulmani Dar sotul nu are curiozitati din astea. Nu e deranjat ca vorbesc cu Milita in romana – ne-am imprietenit prin simplul fapt ca Marko, de obicei sclifosit, ma lasase sa-l iau in brate si sa-l mangai. Oricum, sunt nedumerita de ghiveciul de limbi in care am intrat. Aud ce vorbeste Milita in casa, cu sotul, si o rog de cateva ori sa repete, crezand ca ma insala urechea. Dar sunt cuvinte unguresti! Se aude ceva ce, apropiat de felul nostru de scriere, ar fi „macica", „tanir" si „astal", adica echivalentele lui – „pisica", „farfurie" si „masa" din maghiara. Sunt aproape identice cu cuvintele din maghiara. Ciudat – se pare ca sarbii au avut teama de romana mult mai mult decat de maghiara. Mergem in cea care urma sa fie „camera mea", facem patul, ne pregatim de povestit. Milita ia o pernita si se asaza pe jos, cu „mata" in brate si gata a depana firul vorbei. Ridic o spranceana si sunt ca fata nedumerita de pe messenger. Dar Milita incepe sa-mi spuna de viata ei, de locurile pe unde a lucrat, de musulmani - si asa, piesele acestui puzzle explica si ce e cu felul acesta oriental de sedere. Milita, in spatele sotului sarb, dar nu ... Rusinea de a vorbi romaneste... A vrut sa urmeze agricultura si a ajuns in Kosovo. A stat acolo doi ani intregi si asa s-a deprins cu statul pe jos, pe pernita – uitatul la telenovele a venit mai tarziu. E din familie de romani si vorbea romaneste cu ai ei, dar la scoala trebuia sa invete in sarba. Cand era mica a patit-o si a fost batuta daca a vorbit romaneste la scoala. Acolo, in Timocul ei plin de romani. Desi toti copiii din clasa erau romani. Dar invatatoarea era sarboaica... Politica sarbilor era clara: nu voiau sa existe minoritatea romana in Timoc, au interzis scolile si bisericile, oficial nu exista limba romana, copiilor li s-a impus ca nu e frumos sa vorbesti romana, ca e rusine. Si totusi, limba n-a murit. Milita a lasat pana la urma agricultura si a devenit invatatoare. N-a vorbit nici ea romaneste cu copiii la scoala, dar nici nu i-a batut ca sa stea pe linia limbii sarbe. Stateau ei singuri, ca se mai schimbasera vremurile si parintii gandeau ca e bine sa-si invete copiii sarba, ca sa se descurce mai usor in viata. Iar unul dintre directorii ei i-a zis: „paza-ti painiea", adica sa mai taie din elanurile ei cu romana si cu traditiile romanilor timoceni. Imi spune Milita, despre vorbitul in romana al copiilor, ce stiu ei: „E rusanie ca cand esti ceva mai prost, ai mai putana valoare. Ne-a facut in mintile noastre de sanguri sa ne fie rusanie". Poti sa te mandresti cu un nepot cosarcas! S-a maritat cu un sarb ca asa a fost sa fie. Si copiii, si nepotii ei stiu romana, mai ales ca fiul ei s-a dus ginere in casa de romani, dupa sotie. Imi spune de nepotul ei, pe care l-a crescut mai mult ea, ca e „cosarcas". Imi pare, uneori, un careu cu cuvinte incrucisate ce aud. Dar vad niste poze in care nepotul apare impreuna cu echipa - o echipa foarte buna in Serbia. Deci e baschetbalist, da la cos. OK, capisci. Imi arata o mie de fotografii, pentru ca „am fotografiie in toace fielurili". La cum suna, felul acesta de vorbire mi se pare un amestec interesant de banateneasca si olteneasca – desi pana acum n-as fi crezut ca asa o simbioza poate exista. Acum, la 65 de ani, Milita nu mai invata copiii, dar nici nu poate sta degeaba, asa ca face voluntariat si este sef de birou la Federatia Romanilor din Serbia. Si, mai mult, se ocupa de pastrarea traditiilor folclorice ale romanilor din Timoc. Are un grup de „pensionarce", cum le spune, cu care canta, joaca, prezinta datini. Tot de la copii i se trage – cat a lucrat ca invatatoare spune ca n-a fost spectacol in Iugoslavia la care sa nu fi fost invitata cu copiii pe care ii conducea. A fost rau privita de cei din tagma ei pentru asta, dar s-a obisnuit. Mai ales ca a avut si multe satisfactii. Printre altele, a primit si o medalie de aur pentru „pastrarea culturii traditionale". A trait sa prinda august 2007, cand romanii timoceni au ajuns „minoritate etnica recunoscuta" in Serbia. A ajuns sa prinda prima biserica in care, din 2004, se slujeste in limba romana. Ma intreb daca 65 de ani e prea mult pentru a vedea si prima scoala in care sa se predea in romana, in Timoc... Pentru ca stiu ca, intr-un fel, Milita s-ar simti razbunata pentru palmele primite, pe cand era copil, ca sa nu-si vorbeasca limba. Ramona Balutescu, Adevarul http://www.rgnpress.ro/