Scurtă istorie a imperiului clădit de trei frati vlahi (aromâni) la sud de Dunăre

Bogdan Mateciuc

ÎN JURUL anului 1000, alături de bulgarii slavofoni, izvoarele bizantine, cele narative de la cancelaria imperială si de la cancelaria patriarhală îi mentionează la sud de Dunare pe aromâni, populatie romanică din regiune.

În anul 1185, în Bizant domneste tânărul împărat Isaac II Anghelos. Dorind să-si pregătească cu mare fast nunta cu fiica regelui maghiar Bela II, el pune o dare nouă asupra supusilor săi. Darea îi afectează în primul rând pe cei ce au turme de oi si vite. Este tocmai cazul valahilor, a căror îndeletnicire principală este păstoritul. Aceste dări si felul abuziv în care sunt strânse produc o mare nemultumire printre valahii care locuiesc în muntele Hemus. Acestia trimit la împărat, care se afla la Kypsella în Tracia, o delegatie condusă de fratii Petru si Asan, fruntasi ai lor, pentru a-si prezenta plângerile. Cererile lor nu sunt luate în seamă, ba, mai mult, Asan este pălmuit de un demnitar bizantin, „pentru neobrăzare”. În aceste conditii, ei se întorc la Târnovo, în biserica Sf. Dumitru unde, „în limba lor părintească”, după cum spune cronicarul Nicetas Choniates, cheamă poporul la răscoală împotriva bizantinilor. Răscoala porneste în momentul în care normanzii din Sicilia ocupă orasele Durazzo, Seres, Amphipolis si Salonic.

Răsculatii atacă rând pe rând orasele din zonă, stârnind o îngrijorare tot mai mare la curtea imperială. Împăratul se decide să conducă el însusi operatiunile militare si reuseste să înfrângă pe cei doi frati vlahi, care se refugiază peste Dunăre. Urmare a promisiunilor de supunere făcute de cei doi, Isaac renuntă a mai ocupa si satele din munti si îsi întoarce armata din drum. Petru si Asan se întorc de peste Dunăre cu forte proaspete de la vlahii si cumanii de pe celălalt mal, si încep să prade Tracia.

Împăratul Isaac trimite o nouă armată, de data aceasta sub conducerea sebastocratorului Ioan, cel care îl pălmuise pe Asan. Acesta nu rămâne mult timp la comandă, fiind bănuit de complot, si este înlocuit cu Ioan Cantacuzino, cumnatul împăratului. Acesta nu are nici o experientă militară si, în urma unui atac pe timp de noapte, suferă o grea înfrângere din partea vlahilor.

În 1187, împăratul Isaac revine în regiune în fruntea unei noi armate si, desi îi urmăreste pe răsculati de la Adrianopole la Filipolis si Triadita (actuala Sofia), nu reuseste să obtină nici o victorie majoră. El revine la Constantinopol pentru a petrece iarna, iar campania militară este reluată în primăvara lui 1188. Operatiunile se opresc temporar în momentul în care Isaac o prinde pe nevasta lui Asan si primeste ca ostatic pe cel de-al treilea frate, Ionită.

Trei ani mai târziu, împăratul Isaac trece muntii Balcani, cu gândul să ocupe Târnovo, capitala Asănestilor, dar întimpinând o rezistentă îndârjită, se retrage. Pe drumul de întoarcere, armata sa cade într-o ambuscadă într-o trecătoare din munti si suferă pierderi grele. Împăratul însusi scapă cu fuga, pierzându-si coiful. Victoria întăreste si mai mult pozitia Asănestilor, care rămân stăpâni pe teritoriul dintre Dunăre si Balcani.

În 1194, Isaac îl numeste pe Alexios Gidos în fruntea ostilor din răsărit si pe Vasile Vatatzes comandant peste armata din apus. Acesta din urmă poartă o bătălie cu vlahii lângă Arcadiopole si este înfrânt, murind omorât în luptă. Împăratul se decide să preia încă o dată conducerea. Insă, în primăvara lui 1195, desi beneficiind de o oaste mare si sprijin trimis de socrul său, regele Bela al Ungariei, pierde din nou luptele.
Isaac este detronat de un grup de nobili nemultumiti si este înlocuit de fratele său, Alexios III Anghelos, care le propune pacea răsculatilor vlahi. Petru si Asan pun conditii inacceptabile si, în timp ce Alexios se află în răsărit pentru a înăbusi răscoala pornită de un rebel din Cilicia, vlahii risipesc o altă armată bizantină în apropiere de orasul Seres. În 1196, Asan este ucis în urma intrigilor bizantinilor, recunoscuti pentru asemenea manevre. Aceeasi soartă o are si Petru, un an mai târziu (1197).

După Petru, tronul este preluat de cel de-al treilea frate, Ionită cel Frumos (Caloian, 1197-1207), ce dovedeste remarcabile însusiri de militar si om politic. În urma mai multor victorii împotriva bizantinilor, întelegând că Bizantul nu-l va recunoaste niciodată ca „împărat”, Ionită apelează la Papa Inocentiu III, căruia îi cere recunoasterea ca Impărat al bulgarilor si vlahilor, precum si titlul de Patriarh pentru întâi-stătătorul bisericii sale.

Profitând de conjunctură, Inocentiu III urmăreste să impună autoritatea bisericii romano-catolice asupra statului Asănestilor. În prima sa scrisoare, formulată în decembrie 1199, Inocentiu afirmă că victoriile “nobilului Ionită” au fost posibile cu ajutorul lui Dumnezeu. De asemenea, Papa îi invocă pe strămosii lor comuni - romanii - dovadă a faptului că Ionită, împreună cu fratii săi Petru si Asan, erau vlahi, iar nu bulgari, asa cum încearcă să dovedească azi unii istorici bulgari. Mai mult, cronica grecească a lui Nicetas mentionează în mai multe rânduri că Petru si Asan erau „vlahi” si că ei apartineau acelui neam de oameni „care locuiesc în muntele Hemus” si care „înainte se numeau Mysi, iar acum vlahi se cheamă”. Originea valahă a fratilor Asănesti este confirmată de numeroase izvoare contemporane.

Se pune întrebarea cum au reusit acesti vlahi, care nu constituiau o majoritate în acea regiune, să repurteze asemenea succese? Răspunsul constă în faptul că vlahii erau elita conducătoare peste mozaicul de neamuri din regiune. În plus, ei aveau deja o traditie în opozitia fată de autoritătile bizantine. De exemplu, în jurul anului 1000, ei sprijiniseră activ rezistenta împotriva împăratului Vasile al II-lea Macedoneanul. De asemenea, ei fusesera principalii animatori ai unei răscoale cu caracter etnic si social din zona specific românească, Larissa (Thesalia) în preajma anului 1066.

Ionită îi răspunde Papei abia în 1202 si vorbeste despre sine folosind cuvintele Caloiohannes Imperator Bulgarorum et Blachorum (Caloian, împăratul bulgarilor si al vlahilor). Ii multumeste Papei pentru scrisoare si îi dezvăluie că si fratii lui, Petru si Asan, încercaseră să ia legătura cu el, nereusind însă din cauza vicisitudinilor vremii.

Papa se dovedeste un abil negociator si astfel, pe 8 noiembrie 1204, Ionită este încoronat ca „rege al bulgarilor si valahilor”, primind coroana, sceptrul si bula de recunoastere trimise de Papă, împreună cu un steag cu chipul apostolului Petru. Ionită primeste si dreptul de a bate monedă. Întâi-stătătorul bisericii româno-bulgare, Vasile, devine arhiepiscop primat. În schimb, Ionită îi dă cardinalului un act prin care el, boierii si întregul cler se obligau a se supune bisericii romano-catolice si a urma legile si ritualul acesteia. Se specifică, de asemenea, că teritoriile noi ce s-ar adăuga statului lui Ionită vor urma acelasi regim. Cardinalul se întoarce la Roma, luând cu el si doi copii, unul fiind chiar fiul lui Ionită, pentru a studia limba latină la Roma.

Spre dezamăgirea Papei, împărătia Asănestilor nu devine un pilon al Romei în sud-estul Europei si nici nu se apropie de Imperiul Latin de Răsărit, fondat de Balduin de Flandra, care cucerise Bizantul în cea de-a patra Cruciadă (1204) proclamându-se Impărat al Imperiului Latin de Răsărit.

Ionită, dorind să stabilească legături cu noii stăpâni ai Bizantului, trimite o delegatie, cerând să fie recunoscut si de acestia. Latinii fac însă o greseală fatală, cerându-i regelui să nu li se mai adreseze ca unor egali, ci ca un vasal stăpânilor săi.

Lui Ionită, ofensat, care porneste război, i se alătură o serie de nobili greci, fosti ofiteri în armata lui Alexios III, izgoniti de latini. Ionită preia conducerea noii aliante, iar latinii ajung repede să înteleagă ce greseală au făcut. Vrând să înăbuse revolta lui Ionită, ei se decid să lovească punctul principal si asediază Adrianopolele. Bătălia care are loc în ziua de 5 aprilie 1205 se încheie însă cu un dezastru pentru latini, iar Balduin este prins si dus la Târnovo, unde moare în chinuri grozave, după cum povesteste cronicarul Nicetas.

Ionită socoteste că e momentul potrivit să-si rotunjească hotarele împărătiei. Intentia avea să îi fie fatală. In timpul asediului asupra Salonicului, rămas fără rege după moartea nobilului Bonifaciu de Montferrat, este este asasinat de Manaster, unul din comandantii cumani aliati, pe 8 octombrie 1207.

Papii încearcă mentinerea statului Asănestilor în sfera lor de influentă, prin abile actiuni diplomatice si politico-militare, cu implicarea regatului Ungariei, a Ordinului Teutonilor si a Imperiului Latin. Totul se dovedeste zadarnic. Urmasul lui Ionită, Borilă (un nepot de frate, 1207-1218), convoacă un sinod la Târnovo, după legea ortodoxă, iar urmasul său, Ioan Asan II (fiul lui Asan), care domneste între 1218 si 1241, repudiază oficial legăturile cu biserica Romei. În 1235, patriarhul ecumenic de la Niceea recunoaste oficial patriarhia autonomă a Bulgariei. În timpul lui Ioan Asan II, împărătia Asănestilor cuprinde Moesia (teritoriile dintre Dunăre si Balcani), o parte din Serbia cu orasele Belgrad, Nis si Skopie, Macedonia cu orasele Seres, Ohrida, Bitolia, Prosak si Sturmita, Tracia cu Adrianopole si Dimotica si Albania, fără orasul Durazzo.

In anul 1258, dinastia regilor valahi se stinge, iar statul devine în scurta vreme exclusiv bulgar. Valahii sunt redusi la rangul de minoritate, supusă intens deznationalizării. Statul Asănestilor, devenit acum cel de-al doilea tarat bulgar, este lichidat ulterior de expansiunea otomană din prima jumătate a secolului al XIV-lea.