Înainte de a acţiona direct în stradă, diversioniştii au sondat localităţile în care pot declanşa Revoluţia. Timişoara, Cluj-Napoca, Braşov şi judeţele Harghita şi Covasna au fost principalele ţinte pentru declanşarea mişcărilor împotriva lui Ceauşescu.
Principalul nucleu pentru provocarea mişcărilor de stradă a fost în Timişoara După cele două evenimente capitale de la începutul lunii decembrie 1989 (întâlnirea prietenească Bush – Gorbaciov de la Malta şi întrevederea furtunoasă Gorbaciov – Ceauşescu de la Moscova), căderea lui Nicolae Ceauşescu era o chestiune de zile.
Scenariul politic folosit de sovietici în Bulgaria – „lovitura de palat” – era imposibil de aplicat la Bucureşti. Politicienii din jurul lui Nicolae Ceauşescu au arătat – atât la îndemnul „Scrisorii celor şase“, cât şi la Congresul al XIV-lea – că nu sunt în stare să reformeze partidul. Practic, să-l schimbe pe Ceauşescu din interior şi să pornească reformele cerute de Moscova încă de la venirea lui Gorbaciov la Putere.
Pentru că varianta de schimbare politică picase, iar Securitatea, Armata şi Miliţia nu se implicau direct în înlăturarea dictatorului, singura soluţie a rămas declanşarea Revoluţiei.
Moda lunii decembrie: maşina Lada
Evidenţele serviciilor vamale şi de paşapoarte din 1989 arată că, începând cu 9 decembrie, numărul turiştilor sovietici a crescut simţitor, la intrarea în România. Trecuseră numai cinci zile de la întâlnirea de la Moscova, dintre Ceauşescu şi Gorbaciov.
Tudor Postelnicu, ministrul de Interne din 1989, avea să declare în 1993, în faţa Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989: „Am deţinut informaţii referitoare la creşterea intrărilor în ţară a turiştilor din URSS. Intrau cu maşini Lada. Un număr triplu decât în mod normal. Principalele locuri de intrare erau pe la Vama Siret, pe la punctele de frontieră din Maramureş, dar o parte au venit şi pe la Giurgiu, dinspre Bulgaria. Direcţia de Paşapoarte m-a informat că au mai intrat foarte mulţi turişti din Ungaria şi din Iugoslavia. Ungurii au intrat masiv pe la Borş. La Vama Stamora-Moraviţa au fost înregistraţi atât sârbi, cât şi maghiari“.
Potrivit indicaţiilor primite de la vamă, turiştii sovietici aveau la dispoziţie 48 de ore să tranziteze România. Ei nu au respectat acest termen. În disperare de cauză, Nicolae Ceauşescu a recurs la măsuri disperate. „În şedinţa CPEx din 17 decembrie 1989, Ceauşescu a ordonat să nu mai intre în ţară decât turişti din China, Coreea de Nord sau Cuba”, avea să declare, în 1993, generalul Iulian Vlad, cel care conducea Securitatea în 1989. Declaraţie oficială, în faţa Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989.
Asediul tăcut al turiştilor sovietici
La scurt timp de la intrarea în România, maşinile Lada – în care erau până la patru persoane, bărbaţi atletici – s-au răspândit în toată ţara. Un astfel de episod a fost povestit de generalul Ştefan Guşă, cel care în 1989 era şeful Marelui Stat Major al Armatei Române.
„Pe 15 decembrie, împreună cu fostul ministru al apărării, Vasile Milea, am participat la depunerea jurământului în unităţi militare. Eu la Buzău, dânsul la Iaşi. Seara, ne-am înapoiat la Bucureşti. La o jumătate de oră după ce am ajuns, a venit la mine domnul Milea şi m-a întrebat dacă am sesizat ceva deosebit. N-am ştiut la ce se referea. Dar pe traseul meu de la Buzău la Bucureşti şi pe al dumnealui de la Iaşi la Bucureşti am observat foarte multe maşini cu număr rusesc. Şi m-a întrebat: «Cam ce o fi cu ăştia? Fac Crăciunul pe aici?»”.
Maşinile Lada au fost văzute atât în estul, cât şi în vestul României. Generalul Iulian Vlad avea să relateze despre o informare venită din zona Banatului. „Un exemplu este la Miliţia din Caransebeş. Şeful Miliţiei, căpitanul Ruşeţ, a raportat că au venit în acele zile trei cetăţeni sovietici cu o maşină. Au spus că au lovit-o şi că le trebuie hârtie să poată circula. Cei de acolo au încercat să le mai ceară explicaţii. Unul dintre sovietici a spus: «Hai, colega, că suntem şi noi militari ca şi dumneata!». Acel fapt s-a reţinut, dar ce se mai putea face, că ăia s-au întâlnit cu alţii şi au plecat împreună la Timişoara”, a declarat generalul Vlad în 1993.
Unul dintre adjuncţii lui Vlad, generalul Ştefan Alexie, îi vorbea istoricului Alex Mihai Stoenescu despre imposibilitatea de a avea o evidenţă a identităţii „turiştilor”. „Cu câţiva ani înainte, turiştii din Est nu mai erau înregistraţi la frontieră. Nu intrau în evidenţa de pe calculator. În caz de ceva, se discuta direct cu şeful de punct de control şi-ţi spunea: «Au trecut atâţia cetăţeni, cu atâtea maşini»”, a declarat generalul Alexie.
Mişcările diplomaţilor străini din România
Săptămâna premergătoare Revoluţiei din 1989 avea să fie una agitată şi la nivel diplomatic. Oficiali din SUA, Marea Britanie, Ungaria, Iugoslavia şi Uniunea Sovietică începuseră să se apropie de punctele din care putea să pornească revolta. Securitatea română ştia ce se întâmplă.
Piaţa Operei din Timişoara, simbolul Revoluţiei din decembrie
„În zilele premergătoare evenimentelor, foarte mulţi diplomaţi acreditaţi la Bucureşti s-au deplasat în zone din Transilvania. Erau câţiva diplomaţi de la două ambasade care făceau de permanenţă la Timişoara: cea americană şi cea britanică. Dar erau şi de la ambasada maghiară. (…) S-au stabilit contacte că lucrurile sunt coapte acolo.
De la maghiari s-a făcut de permanenţă la Timişoara şi s-au dat telefoane că «bolnavul este bine şi va fi bine», răspunsuri care puteau să te pună în gardă”, a mai spus Iulian Vlad în faţa Comisiei Senatoriale, în 1993.
Un alt episod povestit de Iulian Vlad demonstrează că presa străină era şi ea pusă în temă cu ce va urma în România: „O parte din corespondenţii de presă veniţi la Congresul al XIV-lea, în noiembrie, nu au mai plecat din ţară. Şi-au amânat plecarea. Mai mulţi corespondenţi de la Viena, Cairo şi Sofia au cerut să vină în România, condiţionând să li se aprobe deplasarea în judeţe din Banat şi din Transilvania”.
În aceeaşi perioadă, consulul iugoslav de la Timişoara a fost şi el filat. Potrivit rapoartelor Securităţii, acesta ieşea şi de trei ori pe zi de la Timişoara spre Belgrad pentru a da informaţii directe despre stadiul pregătirilor revoltei.
Ce ştie Vîntu despre ruşi şi se teme să spună?
În cartea „Interviuri despre Revoluţie“, istoricul Alex Mihai Stoenescu a inserat şi o discuţie (din 2003) cu Sorin Ovidiu Vîntu, actualul patron al postului Realitatea TV. Acesta dă de înţeles că ştie multe grozăvii despre Revoluţie şi despre cei care au stat în spatele ei, dar nu e dispus să vorbească dincolo de limita prudenţei. Îşi aminteşte, în schimb, că a fost coleg de celulă, în anii ’80, cu generalul Kostyal. Vîntu era deţinut de drept comun, iar Kostyal fusese arestat pentru complot împotriva lui Ceauşescu – chiar dacă acuzaţia oficială a fost de furt de energie, la contorul de acasă.
Decembrie 1989, sfârşitul dictaturii lui Nicolae Ceauşescu
„Kostyal l-a racolat pe generalul Ioniţă, cu care fusese coleg la Academia Militară «Voroşilov» de la Moscova. A acţionat la ordinul sovieticilor, în 1983. Kostyal avea în realitate, dar secret, cetăţenie sovietică. Preventiv ! Ţinea paşaportul ascuns în casă. Sovieticii îşi protejau agenţii astfel. În caz de pericol, arătau paşaportul, iar ambasada atrăgea atenţia că e vorba de un cetăţean al URSS“, spune Vîntu.
„Kostyal era cel mai înverşunat comunist pe care l-am întâlnit vreodată. Un stalinist convins, devotat trup şi suflet Uniunii Sovietice. Pe el îl interesa doborârea lui Ceauşescu, pentru că aşa ordonase Moscova. Îmi spunea că, personal, Ceauşescu nu i-a făcut nimic, că nu avea ceva cu Ceauşescu, dar… Mai mult nu vă spun, pentru că nu sunt sigur că în România a dispărut asasinatul politic. N-am chef să mă trezesc cu un glonţ în cap pentru o problemă care nu mă interesează. O mână de ucrainean costă 3.000 de dolari. Aşa că fiţi şi dumneavoastră prudent!“, îl avertiza Vîntu pe Stoenescu în 2003.
Scânteia se aprinde la Timişoara
În Banat, lucrurile erau clare. Toate acţiunile desfăşurate atât din exterior, cât şi din interior erau orientate în jurul preotului Laszlo Tökes. Încă din 10 decembrie 1989, preotul reformat şi-a anunţat enoriaşii că la 15 decembrie nu va putea oficia slujba, pentru că va fi evacuat.
În cartea sa „Revoluţia Română din Decembrie 1989 în context internaţional“, istoricul Ioan Scurtu publică o informare a Securităţii din Timişoara referitoare legăturile lui Tökes cu serviciile de spionaj străine.
„Aveam dovezile trădării, chitanţa olografă scrisă de pastor, pentru 20.000 de lei, şi două pagini cu informaţii, toate găsite la ieşirea din ţară a doi cetăţeni maghiari, cadre ale serviciilor de specialitate din ţara vecină”, se menţiona în document.
Laszlo Tökes
Audiat la 16 februarie 1994 de Comisia Senatorială, şeful Direcţiei I a Securităţii, generalul Gheorghe Raţiu, recunoaşte că pastorul de origine maghiară era monitorizat la sânge: „În ultimele săptămâni, sâmbăta şi duminica, intrau şase sau şapte maşini din Ungaria, făceau filaj la Timişoara şi încercau să-i dea semnale lui Tökes. Aveam microfoane la Tökes în birou“.
Pe acest fond, Timişoara avea toate atuurile pentru a fi locul de unde să plece scânteia Revoluţiei. Măsurile lui Ceauşescu de a evita o mişcare de masă au fost practic inutile. Una dintre aceste măsuri poate stărni chiar râsul, acum, după 20 de ani. E vorba de închiderea talciocurilor din Timişoara, la 15 decembrie. Talciocul era locul de unde tot românul încerca să cumpere cafea, ceasuri electronice, săpunuri bune, ţigări străine şi chiar gumă de mestecat cu surprize.
La 16 decembrie, însă, începe Revoluţia. Numărul persoanelor din faţa reşedinţei lui Tökes creşte din oră în oră, iar după ora 17.00, câteva grupuri devin mai agresive. E oprită circulaţia, iar tramvaiele sunt imobilizate pe linie.
Din acest moment, la Timişoara începe asaltul asupra instituţiilor statului. Fără rezultat: în câteva zile, oraşul de pe Bega va deveni, incredibil şi eroic, „liber de comunism”.
Revoluţia de la Iaşi
O tentativă de ieşire în stradă este înregistrată la 14 decembrie 1989, la Iaşi. În volumul “Revoluţia din Decembrie 1989 – Cronologie”, Alexandru Duţu a consemnat momentul în care s-a încercat organizarea unei manifestaţii în Piaţa Unirii.
Acţiunea a fost atribuită “Frontului Popular Român”. E vorba de o grupare formată în jurul unor intelectuali, care-i chemau pe ieşeni să demonstreze în stradă. “A venit momentul descătuşării noastre. Să punem capăt foamei, frigului şi întunericului care ne stăpânesc de 25 de ani”, se arată în textul chemării la miting, publicat în cartea lui Duţu.
Principalul nucleu pentru provocarea mişcărilor de stradă a fost în Timişoara După cele două evenimente capitale de la începutul lunii decembrie 1989 (întâlnirea prietenească Bush – Gorbaciov de la Malta şi întrevederea furtunoasă Gorbaciov – Ceauşescu de la Moscova), căderea lui Nicolae Ceauşescu era o chestiune de zile.
Scenariul politic folosit de sovietici în Bulgaria – „lovitura de palat” – era imposibil de aplicat la Bucureşti. Politicienii din jurul lui Nicolae Ceauşescu au arătat – atât la îndemnul „Scrisorii celor şase“, cât şi la Congresul al XIV-lea – că nu sunt în stare să reformeze partidul. Practic, să-l schimbe pe Ceauşescu din interior şi să pornească reformele cerute de Moscova încă de la venirea lui Gorbaciov la Putere.
Pentru că varianta de schimbare politică picase, iar Securitatea, Armata şi Miliţia nu se implicau direct în înlăturarea dictatorului, singura soluţie a rămas declanşarea Revoluţiei.
Moda lunii decembrie: maşina Lada
Evidenţele serviciilor vamale şi de paşapoarte din 1989 arată că, începând cu 9 decembrie, numărul turiştilor sovietici a crescut simţitor, la intrarea în România. Trecuseră numai cinci zile de la întâlnirea de la Moscova, dintre Ceauşescu şi Gorbaciov.
Tudor Postelnicu, ministrul de Interne din 1989, avea să declare în 1993, în faţa Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989: „Am deţinut informaţii referitoare la creşterea intrărilor în ţară a turiştilor din URSS. Intrau cu maşini Lada. Un număr triplu decât în mod normal. Principalele locuri de intrare erau pe la Vama Siret, pe la punctele de frontieră din Maramureş, dar o parte au venit şi pe la Giurgiu, dinspre Bulgaria. Direcţia de Paşapoarte m-a informat că au mai intrat foarte mulţi turişti din Ungaria şi din Iugoslavia. Ungurii au intrat masiv pe la Borş. La Vama Stamora-Moraviţa au fost înregistraţi atât sârbi, cât şi maghiari“.
Potrivit indicaţiilor primite de la vamă, turiştii sovietici aveau la dispoziţie 48 de ore să tranziteze România. Ei nu au respectat acest termen. În disperare de cauză, Nicolae Ceauşescu a recurs la măsuri disperate. „În şedinţa CPEx din 17 decembrie 1989, Ceauşescu a ordonat să nu mai intre în ţară decât turişti din China, Coreea de Nord sau Cuba”, avea să declare, în 1993, generalul Iulian Vlad, cel care conducea Securitatea în 1989. Declaraţie oficială, în faţa Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989.
Asediul tăcut al turiştilor sovietici
La scurt timp de la intrarea în România, maşinile Lada – în care erau până la patru persoane, bărbaţi atletici – s-au răspândit în toată ţara. Un astfel de episod a fost povestit de generalul Ştefan Guşă, cel care în 1989 era şeful Marelui Stat Major al Armatei Române.
„Pe 15 decembrie, împreună cu fostul ministru al apărării, Vasile Milea, am participat la depunerea jurământului în unităţi militare. Eu la Buzău, dânsul la Iaşi. Seara, ne-am înapoiat la Bucureşti. La o jumătate de oră după ce am ajuns, a venit la mine domnul Milea şi m-a întrebat dacă am sesizat ceva deosebit. N-am ştiut la ce se referea. Dar pe traseul meu de la Buzău la Bucureşti şi pe al dumnealui de la Iaşi la Bucureşti am observat foarte multe maşini cu număr rusesc. Şi m-a întrebat: «Cam ce o fi cu ăştia? Fac Crăciunul pe aici?»”.
Maşinile Lada au fost văzute atât în estul, cât şi în vestul României. Generalul Iulian Vlad avea să relateze despre o informare venită din zona Banatului. „Un exemplu este la Miliţia din Caransebeş. Şeful Miliţiei, căpitanul Ruşeţ, a raportat că au venit în acele zile trei cetăţeni sovietici cu o maşină. Au spus că au lovit-o şi că le trebuie hârtie să poată circula. Cei de acolo au încercat să le mai ceară explicaţii. Unul dintre sovietici a spus: «Hai, colega, că suntem şi noi militari ca şi dumneata!». Acel fapt s-a reţinut, dar ce se mai putea face, că ăia s-au întâlnit cu alţii şi au plecat împreună la Timişoara”, a declarat generalul Vlad în 1993.
Unul dintre adjuncţii lui Vlad, generalul Ştefan Alexie, îi vorbea istoricului Alex Mihai Stoenescu despre imposibilitatea de a avea o evidenţă a identităţii „turiştilor”. „Cu câţiva ani înainte, turiştii din Est nu mai erau înregistraţi la frontieră. Nu intrau în evidenţa de pe calculator. În caz de ceva, se discuta direct cu şeful de punct de control şi-ţi spunea: «Au trecut atâţia cetăţeni, cu atâtea maşini»”, a declarat generalul Alexie.
Mişcările diplomaţilor străini din România
Săptămâna premergătoare Revoluţiei din 1989 avea să fie una agitată şi la nivel diplomatic. Oficiali din SUA, Marea Britanie, Ungaria, Iugoslavia şi Uniunea Sovietică începuseră să se apropie de punctele din care putea să pornească revolta. Securitatea română ştia ce se întâmplă.
Piaţa Operei din Timişoara, simbolul Revoluţiei din decembrie
„În zilele premergătoare evenimentelor, foarte mulţi diplomaţi acreditaţi la Bucureşti s-au deplasat în zone din Transilvania. Erau câţiva diplomaţi de la două ambasade care făceau de permanenţă la Timişoara: cea americană şi cea britanică. Dar erau şi de la ambasada maghiară. (…) S-au stabilit contacte că lucrurile sunt coapte acolo.
De la maghiari s-a făcut de permanenţă la Timişoara şi s-au dat telefoane că «bolnavul este bine şi va fi bine», răspunsuri care puteau să te pună în gardă”, a mai spus Iulian Vlad în faţa Comisiei Senatoriale, în 1993.
Un alt episod povestit de Iulian Vlad demonstrează că presa străină era şi ea pusă în temă cu ce va urma în România: „O parte din corespondenţii de presă veniţi la Congresul al XIV-lea, în noiembrie, nu au mai plecat din ţară. Şi-au amânat plecarea. Mai mulţi corespondenţi de la Viena, Cairo şi Sofia au cerut să vină în România, condiţionând să li se aprobe deplasarea în judeţe din Banat şi din Transilvania”.
În aceeaşi perioadă, consulul iugoslav de la Timişoara a fost şi el filat. Potrivit rapoartelor Securităţii, acesta ieşea şi de trei ori pe zi de la Timişoara spre Belgrad pentru a da informaţii directe despre stadiul pregătirilor revoltei.
Ce ştie Vîntu despre ruşi şi se teme să spună?
În cartea „Interviuri despre Revoluţie“, istoricul Alex Mihai Stoenescu a inserat şi o discuţie (din 2003) cu Sorin Ovidiu Vîntu, actualul patron al postului Realitatea TV. Acesta dă de înţeles că ştie multe grozăvii despre Revoluţie şi despre cei care au stat în spatele ei, dar nu e dispus să vorbească dincolo de limita prudenţei. Îşi aminteşte, în schimb, că a fost coleg de celulă, în anii ’80, cu generalul Kostyal. Vîntu era deţinut de drept comun, iar Kostyal fusese arestat pentru complot împotriva lui Ceauşescu – chiar dacă acuzaţia oficială a fost de furt de energie, la contorul de acasă.
Decembrie 1989, sfârşitul dictaturii lui Nicolae Ceauşescu
„Kostyal l-a racolat pe generalul Ioniţă, cu care fusese coleg la Academia Militară «Voroşilov» de la Moscova. A acţionat la ordinul sovieticilor, în 1983. Kostyal avea în realitate, dar secret, cetăţenie sovietică. Preventiv ! Ţinea paşaportul ascuns în casă. Sovieticii îşi protejau agenţii astfel. În caz de pericol, arătau paşaportul, iar ambasada atrăgea atenţia că e vorba de un cetăţean al URSS“, spune Vîntu.
„Kostyal era cel mai înverşunat comunist pe care l-am întâlnit vreodată. Un stalinist convins, devotat trup şi suflet Uniunii Sovietice. Pe el îl interesa doborârea lui Ceauşescu, pentru că aşa ordonase Moscova. Îmi spunea că, personal, Ceauşescu nu i-a făcut nimic, că nu avea ceva cu Ceauşescu, dar… Mai mult nu vă spun, pentru că nu sunt sigur că în România a dispărut asasinatul politic. N-am chef să mă trezesc cu un glonţ în cap pentru o problemă care nu mă interesează. O mână de ucrainean costă 3.000 de dolari. Aşa că fiţi şi dumneavoastră prudent!“, îl avertiza Vîntu pe Stoenescu în 2003.
Scânteia se aprinde la Timişoara
În Banat, lucrurile erau clare. Toate acţiunile desfăşurate atât din exterior, cât şi din interior erau orientate în jurul preotului Laszlo Tökes. Încă din 10 decembrie 1989, preotul reformat şi-a anunţat enoriaşii că la 15 decembrie nu va putea oficia slujba, pentru că va fi evacuat.
În cartea sa „Revoluţia Română din Decembrie 1989 în context internaţional“, istoricul Ioan Scurtu publică o informare a Securităţii din Timişoara referitoare legăturile lui Tökes cu serviciile de spionaj străine.
„Aveam dovezile trădării, chitanţa olografă scrisă de pastor, pentru 20.000 de lei, şi două pagini cu informaţii, toate găsite la ieşirea din ţară a doi cetăţeni maghiari, cadre ale serviciilor de specialitate din ţara vecină”, se menţiona în document.
Laszlo Tökes
Audiat la 16 februarie 1994 de Comisia Senatorială, şeful Direcţiei I a Securităţii, generalul Gheorghe Raţiu, recunoaşte că pastorul de origine maghiară era monitorizat la sânge: „În ultimele săptămâni, sâmbăta şi duminica, intrau şase sau şapte maşini din Ungaria, făceau filaj la Timişoara şi încercau să-i dea semnale lui Tökes. Aveam microfoane la Tökes în birou“.
Pe acest fond, Timişoara avea toate atuurile pentru a fi locul de unde să plece scânteia Revoluţiei. Măsurile lui Ceauşescu de a evita o mişcare de masă au fost practic inutile. Una dintre aceste măsuri poate stărni chiar râsul, acum, după 20 de ani. E vorba de închiderea talciocurilor din Timişoara, la 15 decembrie. Talciocul era locul de unde tot românul încerca să cumpere cafea, ceasuri electronice, săpunuri bune, ţigări străine şi chiar gumă de mestecat cu surprize.
La 16 decembrie, însă, începe Revoluţia. Numărul persoanelor din faţa reşedinţei lui Tökes creşte din oră în oră, iar după ora 17.00, câteva grupuri devin mai agresive. E oprită circulaţia, iar tramvaiele sunt imobilizate pe linie.
Din acest moment, la Timişoara începe asaltul asupra instituţiilor statului. Fără rezultat: în câteva zile, oraşul de pe Bega va deveni, incredibil şi eroic, „liber de comunism”.
Revoluţia de la Iaşi
O tentativă de ieşire în stradă este înregistrată la 14 decembrie 1989, la Iaşi. În volumul “Revoluţia din Decembrie 1989 – Cronologie”, Alexandru Duţu a consemnat momentul în care s-a încercat organizarea unei manifestaţii în Piaţa Unirii.
Acţiunea a fost atribuită “Frontului Popular Român”. E vorba de o grupare formată în jurul unor intelectuali, care-i chemau pe ieşeni să demonstreze în stradă. “A venit momentul descătuşării noastre. Să punem capăt foamei, frigului şi întunericului care ne stăpânesc de 25 de ani”, se arată în textul chemării la miting, publicat în cartea lui Duţu.
http://www.adevarul.ro/articole/turistii-sovietici-si-manevrele-diplomatice.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu