Modelul german intors pe dos

In anii ‘90, patru state au disparut de pe harta continentului european si alte cincisprezece au aparut sau au fost resuscitate. Sase republici din zona vestica a URSS – Estonia, Lituania, Letonia, Belarus, Ucraina si Moldova – au devenit state independente, impreuna cu Rusia. Cehoslovacia s-a impartit in doua – Slovacia si Republica Ceha -, iar Iugoslavia s-a „spart”, deocamdata, in sase parti: Slovenia, Croatia, Bosnia-Hertegovina, Serbia, Muntenegru si Macedonia. Aceasta modificare a profilului continentului poate fi comparata, prin consecinte, numai cu emergenta „statelor–natiuni” parafata de Versailles. Pe de alta parte, este, intr-un fel, si o implinire a Versaillesului.

Anii 90 au marcat disparitia ultimului Imperiu care a marcat istoria Europei. Dar nu prabusirea URSS-ului a legitimat in sine fisiunea in serie. Ca de multe ori in trecut, soarta Rasaritului Europei a fost determinata de evenimentele din Germania.
Precedentul german
La 28 noiembrie 1989, vizionarul cancelar Helmut Kohl prezenta in fata Bundestagului un program pe cinci ani care viza unificarea Germaniei. Dupa ce a ascultat insa glasul germanilor din Est, a inteles ca timpul nu mai avea rabdare. Evenimentele intra in acceleratie, iar in mai 1990 intre cele doua state a fost semnata o „uniune monetara, economica si sociala”. La 3 octombrie 1990, RDG intra in componenta Republicii Federale Germania si inceteaza sa mai existe. Ceea ce nemtii din Vest nu au acceptat niciodata, adica ruptura dintre cele doua Germanii a disparut si de pe hartie. Germania si-a luat astfel o superba revansa, in ciuda temerilor pe care „Germania Mare” le-a starnit. Si nu putine. Margaret Thatcher, primul ministru al Marii Britanii la aceea vreme, si-a exprimat ingrijorarea in mod fatis. Insa cel mai vocal a fost, de departe, presedintele francez Mitterand, extrem de iritat nu doar fata de aranjamentele germane, dar si fata de prabusirea blocului comunist (pe care a incercat sa il sustina chiar cu pretul cautionarii pucistilor). Intr-un gest disperat si politic, extrem de naiv, Mitterand viziteaza chiar Republica Democrata Germana (RDG) in decembrie 1989, ca un sprijin explicit pentru suveranitatea statului comunist. In plus, refuza invitatia lui Helmut Kohl pentru a participa la ceremonia redeschiderii Portii Brandenburg, iar consilierilor sai le explica, la 28 noiembrie 1989, relaxat, ca „nu trebuie sa fac nimic pentru a o impiedica [unificarea Germaniei, n.n.], sovieticii vor face asta pentru mine. Ei nu vor permite niciodata o Germanie mare si i se vor opune”. Numai ca in istorie nu trebuie sa spui niciodata „niciodata”. Germania s-a reunificat, iar Rusia a primit in schimb cantitati uriase de bani – 71 de miliarde USD au fost trimisi din 1990-1994 spre URSS, apoi spre Rusia, alaturi de alte 36 de miliarde USD care au mers spre alte tari ale lagarului comunist, plus garantii solide pentru permanentizarea frontierei estice a Germaniei. Franta s-a resemnat si a cerut ca pretul reunificarii sa fie „proiectul european” pe condominiul franco-german, dublat, evident, de renuntarea de catre nemti la unicul simbol national care le-a mai fost permis dupa cel de-al doilea Razboi Mondial – marca germana. Iar America a aplaudat ramanerea Germaniei (mari) in NATO. Dincolo insa de toate acestea si altele pe care le vom afla, probabil, de acum inainte, un lucru ramane cert. Toate modificarile teritoriale s-au facut in numele legii. Adica pe baza unui principiu unanim acceptat al dreptului international – dreptul la autodeterminare. Asta este una dintre explicatiile pentru care Germania a recunoscut rapid independenta Croatiei sau Sloveniei. Dincolo de harti geopolitice sau sfere de influenta, dincolo de interesele catolice si dorinta de expansiune a Vaticanului – care vor fi existand si ele, desigur -, Berlinul nu putea refuza altora ceea ce a constituit principiul legitimator al Germaniei dupa 3 octombrie 1990. La fel se poate spune despre toate statele care s-au desprins din URSS sau cele care si-au redesenat profilul frontalier ulterior. Prin urmare, toate modificarile teritoriale care au urmat dupa unificarea Germaniei s-au bazat pe recentul precedent german si acelasi principiu al autodeterminarii. Nu numai cele din fosta Iugoslavie, ci si cele din fosta URSS.
Amenintarea Kosovo
Pe cale de consecinta, a considera Kosovo caz unic sau „ultima consecinta a destramarii Iugoslaviei” este naiv si inoperant. Primo: nimeni nu garanteaza ca este „ultima consecinta” a conflictului in cauza, caci prin Bosnia-Hertegovina sau chiar Macedonia mai sunt regiuni care stau la coada. Si ele tot din fosta Iugoslavie au facut parte. Si secundo: dupa cum am vazut deja, dreptul la autodeterminare a fost utilizat inainte de razboiul iugoslav si nu doar pe spatiul ei pentru a justifica secesiuni. Privit prin aceasta perspectiva, Kosovo risca acum sa fie „mai universal” decat pare la prima vedere. De aici ingrijorarea justificata a unor state din regiune in privinta unui posibil precedent. Pozitia Bucurestiului in aceasta chestiune este clara, dar ea da glas si altor temeri de aceeasi natura, chiar daca nu exprimate explicit (Bulgaria, de exemplu). Si nici Chisinaul nu poate sa stea foarte linistit, anesteziindu-se cu formula „unicitatii cazului Kosovo”. In realitate, pozitia Romaniei si a presedintelui Basescu in privinta Kosovo este cea mai in acord cu interesele nationale ale R. Moldova si numai cecitatea guvernantilor de la Chisinau ignora asta. A pune angoasele identitare si interesele de putere private inaintea intereselor generale este un gest vinovat, indiferent ca ele se incearca a fi scuzate prin epistole inacrite de Craciun trimise capitalelor europene. Caci criza este adanca. Vorbeam tot in acest spatiu editorial despre faptul ca R. Moldova are, teoretic, patru linii de argumentatie in raport cu problematica transnistreana: rezolutiile OSCE, argumentul suveranitatii, argumentul NATO sau dreptul international. Eliminand argumentul NATO, raman trei. Daca va fi insa recunoscut Kosovo in pofida Rezolutie 1244 - care confirma suveranitatea Belgradului asupra Kosovo -, raman doua. Dar cum Rezolutiile OSCE nu conteaza in realitate - iar Federatia Rusa considera ca le-a indeplinit, plus ca si-a anuntat retragerea din Tratatul FACE -, mai ramane una. Insa, dupa cum am vazut in editorialul din saptamana trecuta, dreptul international in ceea ce priveste dreptul popoarelor la autodeterminare nu este suficient de formalizat, sintagma „popor” fiind extrem de ambigua in contextul accentului pe subiectivitate si autoidentificare pus de Chisinau. Acesta este motivul pentru care Kosovo conteaza in realitate enorm pentru R. Moldova. Chiar daca nu este un caz similar si are alte radacini si alt profil fenomenologic.
Daca RDG-ul ar fi absorbit RFG-ul...
De aici nervozitate la Chisinau si negocieri pe dupa perdea. Si de aici sansa enorma a Rusiei de a intinde mana pentru a culege marul copt la Chisinau. Declaratia presedintelui Voronin in fata ambasadorilor acreditati la Chisinau dupa care „vom depune eforturi maxime pentru ca in urmatorul Parlament al Republicii Moldova, care se va intruni in anul jubiliar, anul aniversarii a 650 de ani de la intemeierea statului moldovenesc, sa fie reprezentati si compatriotii nostri din Transnistria, ca locuitorii regiunii sa poata sa se incadreze efectiv in munca de edificare a unei Moldove moderne, europene” - este o declaratie politica de cea mai mare importanta si nu lasa loc de intors. Ori presedintele Voronin va „rezolva” reunificarea tarii, ori se va prezenta in fata electoratului in 2009 ca un infrant. Tertium non datum. De aici riscul unor gesturi extreme si a unei posibile „reunificari” care, insa, nu are nimic de-a face cu reunificarea Germaniei despre care vorbeam la inceput. Dimpotriva. Povestea germana a fost un succes si a fost salutata de toti germanii nu numai pentru ca Germania s-a reunificat. Ci pentru ca Germania capitalista si libera a absorbit Germania sovietica si ocupata. Adica pentru ca trupele sovietice au plecat, Germania unificata a ramas in NATO si pentru ca drumul european al nemtilor a continuat neabatut. Asta a insemnat unificarea germana. eea ce risca sa se petreaca cu R. Moldova – ceea ce am numit transnistrizarea R. Moldova - este un scenariu german intors pe dos. Pastrand proportiile, acest scenariu ar fi insemnat nu victoria lumii occidentale impotriva celei sovietice, nu victoria NATO asupra armatei rosii, nu victoria prosperitatii asupra saraciei. Ci invers. Adica o unificare in care RDG absoarbe RFG, cu tot ceea ce ar fi decurs de aici...

Dan DUNGACIU (foto), Flux

http://www.rgnpress.ro/Politic/Modelul-german-intors-pe-dos.html